De ce sunt femeile mai puternice decât bărbaţii?

S-ar putea ca femeile să se lase mult mai uşor pradă deznădejdii (hm... oare chiar aşa o fi), însă atunci când şi femeia şi bărbatul sunt în această situaţie, femeia e mai pregătită şi mai puternică. Explicaţia e simplă: de secole, bărbatul a fost condiţionat să se mintă că e puternic atunci când se simte slab, iar când aceasta i se întâmplă, e nepregătit. Pe de altă parte femeia a fost învăţată de către societate că e slabă, iar această perspectivă nu o mai sperie. Ce se întrezăreşte însă în vremurile noastre, iar aceasta mă bucură, e faptul că femeia începe să-şi dea seama că de fapt nu e slabă.

Puţini bărbaţi văd astfel lucrurile şi în cele mai multe cazuri preferăm să ne protejăm de la o astfel de înţelegere, susţinând că femeile sunt de neînţeles. Într-un fel, nu minţim de această data: bărbaţii nu pot încă să înţeleagă femeile.

Cred că misoginismul e o atitudine deplasată, o rămăşiţă a unor vremuri în care omul avea mult mai puţină individualitate şi se lua după turmă (nu că nu se întâmplă şi azi, dar cred sau cel puţin sper că într-o mai mică măsură). Mai cred, că această atitudine, ne ţine în spate ca specie: femei şi bărbaţi deopotrivă.

Desigur - dacă o persoană persistă în sentimentele ei de deznădejde,  nu pot să o consider o persoană puternică. Însă dacă le învinge, fără să le pună bariere artificiale, cu siguranţă va dobândi o nouă înţelegere a lucrurilor, care îi va conferi o superioritate şi putere.

Revenind la situţia curentă, după ce ne-am înălţat aproape de idea de egalitate adevărată între bărbaţi şi femei (sau lipsa ei), aş vrea să înfăţişez o realitate destul de tristă, dată de neînţelegerea sexului opus.

Când o femeie tristă se destăinuie unui bărbat, dacă acesta se lasă copleşit de tristeţea ei, se va găsi pe un teritoriu străin, ce îl va face să fie nesigur de sine. Va aplica aceeaşi metodă pe care o aplică de obicei pentru el, doar că acum nu crede nici el în ea: o va minţi că nu simte nimic, că totul e o prostie, că e slabă şi trebuie să îşi revină. Chiar dacă lui i se va părea că o linişteşte şi nu-şi va da seama de stângăcia lui, femeia va simţi întotdeauna neadevărul. Încercarea bărbatului de a o ajuta, va avea efectul contrar intenţiei. Pe unele femei mai puternice, această realizare - că nu pot fi înţelese şi ajutate, nici măcar nu le va întrista mai tare.

E foarte greu pentru un bărbat să ajute o femeie să-şi regăsească fericirea. De cele mai multe ori femeia se vindecă singură, fără ca bărbatul să înţeleagă prea multe. Zicala: "Timpul vindecă orice rană" e foarte adevărată.

Femeile sunt puternice fiindca deschid larg uşa, lăsând în suflet sentimente care pe un bărbat l-ar face să se clatine şi să se creadă pierdut pe veci. De aceea, pe acest tărâm al sentimentelor deznădăjduite, ce din păcate nu iartă niciunul dintre sexe, femeile au avantajul de a fi mai pregătite şi dau dovadă de mai multă putere şi realism. E doar o falsă impresie că bărbaţii ar fi mai puternici, de fapt doar reuşim mai bine să ne minţim. De multe ori însă, minţindu-ne pentru a păstra imaginea bărbatului recunoscută de societate, facem lucruri necugetate car doar ne îndepărtează prosteşte de fericire. De aceea mă întreb: Oare nu pierdem noi bărbaţii o parte din noi, refuzându-ne sentimentul de slăbiciune atunci când îl simţim, pierzând astfel şansa de a găsi adevărata armonie şi a fi cu adevărat fericiţi?

spune-mi despre tine

ma bucur sa aud ca cineva mai gandeste ca mine.spune-mi despre tine,mi-ar face placere sa te cunosc mai bine ,e o placere sa schimb cateva vb cu tine

S.

                                      

hm... egoist, într-o căutare inconştientă a fericiri în marea parte a timpului. Acum(în această seară, de câteva zeci de minute) într-o stare de împlinire în care simt că iubesc fiinţele, lucrurile.... universul. Când sunt conştient, încerc să devin o persoană de care să fiu mândru... 

coborând din sfera gândurilor... după două ţigări şi câteva guri de tărie, după o săptămână plină de concentrare la servici, obosit, în gând cu o anume persoană care mi-a generat această stare de împlinire.

În general: ciudat, complicat, neînţeles, uituc, practic, frumos şi urât, puternic şi slab, depreisiv şi curajos, plin de sine şi modest... sincer într-un mod conştient şi inconştient, nesincer mai mult inconştient, înmărmurit de complexitatea interesantă a acestui univers... şi totuşi om în toată puterea cuvântului. Cred că mereu am fost un fir alb şi unul negru, împletite aproape simetric peste destinul unui om (eu), în această realitate de care sunt mai mult sau mai puţin conştient. Deci: un om normal, cu o încredere în sine în creştere, o înlelepciune în creştere şi anumite sclipiri.

De multe ori mă găsesc exclamând "Ce intresantă e viaţa!", cu o anumită depresie şi melancolie, dar şi ca rezultat al unei puternice conştientizări a realităţii mele.

M-ai luat pe nepregătite cu această întrebare şi fiind într-o anume stare am răspuns într-un anume mod.

Mihai

Listă obiective 2010

Am făcut liste cu obiective şi în anii trecuţi. Îmi amintesc de entuziasmul cu care puneam pe hârtie toate dezamăgirile spre a fi îmbunătăţite, următoarea poziţie în contextul carierei şi chiar ţeluri mari pe care le visam de copil. De cele mai multe ori entuziasmul rămânea câteva săptămâni, iar majoritatea obiectivelor care nu erau dictate de mersul obisnuit al lucrurilor rămâneau pe hârtie fără a apărea în viaţa mea.

Azi îmi scriu lista cu obiective pentru 2010 şi vreau să o vedeţi şi voi.

Obiectiv 1. Să păstrez entuziasmul dat de conştientizarea lucrurilor pe care mi le doresc, pe întreaga perioadă a acestui an. Să fiu optimist.

Atât! Nimic concret, doar să mă gândesc la ceea ce îmi doresc şi să fiu entuziast şi pozitiv în privinţa acelor lucruri. Să vedem ce se va întâmpla?

A iubi

În paralel cu sentimentul ce creşte în mine în aceste zile, simt că definiţia ce o voi da mai jos e o definiţie pe care nu o voi modifica în esenţă, tot restul vieţii.

A iubi inseamnă a oferi fără a cere nimic în schimb. Nu mă refer la oferirea unui cadou (poţi face un cadou oricui), ceea ce oferi când iubeşti e fericire (îţi doreşti să faci o persoană fercită), fără a aştepta fericire înapoi.

Prima situaţie ce îţi va trece prin cap e aceea în care tu încerci să iubeşti conform acestei definiţii, iar persoana pe care o faci fericită nu apreciază nimic din ceea ce faci tu. Eşti neîmplnit dar continui să iubeşti. E aproape inuman să ceri asta de la un om. Astfel de cazuri sunt foarte rare şi cred că niciodată nu durează.

Însă de cele mai multe ori ajungi să iubeşti persoane pe care le apreciezi foarte mult şi care te iubesc la rândul lor. Perioada iniţială când eşti doar îndrăgostit - oferi, dar aştepti ca şi cealaltă persoană să ofere, e o tatonare. O văd ca pe un mecanism natural de protecţie înainte de a te oferi cu totul unei alte fiinţe. Un mecanism prin care te asiguri cât poţi mai bine că nu vei suferi oferind totul fără a cere nimic.

Bineînţeles că nu e obligatoriul să ajungem să iubim, cum  nu e obligatoriu ca o iubire să dureze. Cred că e foarte normal să nu ne întâlnim prea des în viaţă cu acest sentiment, sub această formă. Consider că e greşit să spunem că iubim atunci când respectăm sau ţinem la cineva, şi ar trebui să ne rezumăm la vorbe ca: te respect, mi-eşi drag. Aceste sentimente înseamnă foarte mult şi nu ar trebui subestimate. Iubirea însă, e înfrângerea condiţionarii oricărui organism de a lupta pentru supravieţuire. Împotriva persoanei pe care o iubeşti nu vei lupta nici măcar pentru o nevoie atât de înaltă precum fericirea, fără a se pune în discuţie nevoile primordiale.

Nu ştiu de câte ori am fost îndreptăţit să rostesc: "Te iubesc!", sunt convins însă că de cele mai multe ori nu eram.

Greşelile mele

Nu pot continua să fac greşeli! Aştept ca din fiecare greşeală să învăţ ceva iar următoarea să fie mai mică, şi tot aşa până greşelile vor ajunge neglijabile de la sine, fără nici un efort. Dar aşteptarea aceasta durează prea mult iar în acest timp nu sunt mândru de omul care trăieşte în acest corp. Chir dacă e foarte comod să aştepţi şi să nu faci nimic, dacă vreau să mă schimb trebuie să încep să nu mai fac "greşeli" nu să aştept să nu îmi mai vină să le fac.

Unele greşeli sunt necesare. Altfel cum ai şti că e o greşeală pentru tine dacă nu ai greşit măcar o singură dată?. Am subliniat greşeală pentru tine, fiindcă nu trebuie să te încrezi niciodată în ceea ce spun alţii, trebuie să experimentezi cu propria inteligenţă totul.

E greu să depui mereu efortul de a acţiona conştient în orice situaţie, de a lua o decizie conştientă şi a nu aborda mereu soluţia cea uşoară. Nu îmi doresc să continui să trăiesc luând deciziile uşoare fără a mă gândi doar vag la urmări. Am început să nu mai dau vina pe nimeni şi să fiu responsabil pentru ceea ce fac chiar atunci când greşesc. Nu pot să fiu decât mândru când reuşesc asta.

Nu ştiu dacă am greşit sau nu în seara aceasta - faţă de tine. Tot ceea ce ştiu e că îmi doresc să fiu lângă tine şi nu sunt mulţumit de cum sunt atunci când sunt departe. Dar nu sunt prea mulţumit de mine în general, aşa că ar trebui să termin cu scrisul despre asta şi să trec la fapte. De un lucru sunt însă tot mai sigur: tu eşti jumătatea mea. 

Melancolia vremurilor prostuţe

Stau pe marginea patului, cuprins de fantezie, puţin obosit de efortul cititului ce s-a adăugat oboselii acestei zile de lucru. Mobila familiară, biroul cu laptopul, noptiera cu toate cărţile începute şi telefonul care mă va trezi dimineaţă, îmi dau o anumită stare de beatitudine. Mă simt bine aici, o parte din visele mele sunt ascunse în această cameră.

În ultimele seri am citit, iar melancolia m-a purtat şi la acea perioadă din viaţa mea, când citeam mai mult şi nu aveam nici o grijă majoră. Singura grijă era dată de stresului de la şcoală. Frământări mai aveam şi atunci. Îmi auduc aminte de scârba şi frustrarea ce mi-o provoca uneori şcoala, de unele probleme de familie dezbinată şi desigur de câteva iubiri neîmpărtăşite. Atunci nu aveam nici măcar grija că nu iau atitudine în fata stresului ce mi-l provoca şcoala şi nu-mi asum o anumită strategie de a-l combate. Nu cunoşteam un alt mod de a privi viaţa aşa că o lăsam să meargă de la sine. Eram plin de vise măreţe şi false impresii despre puterea mea interioară care nu exita fiindcă nu făceam nimic în direcţia apariţiei ei.

Nu ştiam pe atunci că ceea ce e important în viaţă e o atitudine optimistă care să te menţină mereu în formă pentru a interacţiona într-un mod curajos cu mediul înconjurător. Nu ştiam că trebuie să transformi mediul înconjurător dacă e cazul, dar să nu te lăsi niciodată transformat de el. E important să fii în control când e vorba de tine şi să ştii ceea ce îţi doreşti, să lupţi pentru a deveni mai bun şi sa fi întotdeauna responsabil pentru faptele tale. E important să fii sincer, în primul rând faţă de tine, iar apoi faţă de cei apropiaţi şi chiar faţă de oricine. E important să ştii unde eşti şi să fii prieten şi cu cei mai slabi şi cu cei mai puternici decât tine. E important să nu priveşti de sus nici când ai putea fi îndreptăţit să o faci şi să înţelegi mereu nevoile celorlaţi. E important să iubeşti oameni şi să te înconjori cu oameni pe care să poţi să-i iubeşti.

Probabil aş mai putea adăuga şi alte lucruri pe care le-am învăţat de la viaţă de când am terminat liceul, însă nu vreau să creez o listă completă ci doar să descriu starea în care mă aflu acum. Un regret fin mă pătrunde: dacă aş fi ştiut aceste lucruri încă de atunci... Aş fi ştiut ce să studiez şi aş fi devenit bun în acel domeniu, aş fi strâns în jurul meu un grup de prieteni în preajma cărora să mă simt împlinit, aş fi avut curajul să-mi caut jumătatea şi să iubesc de pe o poziţie de egalitate. ...aş fi depăşit acest moment de neîncredere, frică, lene şi slăbiciune care mă împiedică acum să pornesc în forţă spre ţelul de a deveni o persoană de care să fiu mândru.

Nu vreau să umplu acest gol

M-am săturat să caut soluţii uşoare cu care să mă mint. Nu vreau să renunţ la golul pe care îl simt atunci când tu eşti departe, chiar dacă doar câţiva afurisiţi de km ne despart. De această dată, nu o să mai încerc să-l umplu cu niciun surogat. Nu vreau să mă prefac că am uitat, doar ca să pot fi puternic, deşi slăbiciunea îmi repugnă.

Sunt sătul de poveşti de dragoste, romantism, şi astfel de atitudini ce de multe ori te depărteză de realitate şi te fac să te simţi ca un copil prost ce se joacă în noroiul idealist al fanteziei. Cel mai important lucru ce mi-l doresc acum de la viaţă e şansa de a-mi construi fericirea alături de tine.

Totul e prea complicat fiindcă implică oameni şi suflete - suflete care simt durere, suflete care nu vor să provoace durere, suflete care iubesc. Când prezentul îmi aduce deznădejde, îmi rămâne doar speranţa, şi bucuria de a rămâne pe acest drum.