vineri, 18 noiembrie 2016

Întoarcere cu rol de autodefinire

Deși mi-am schimbat viața complet, iar acest blog în marea majoritate a timpului mi-e complet uitat, mai intru câteodată dintr-o curiozitate confundabilă cu orgoliul, dintr-o tristețe prăfuită având un fin gust de regret și autocompătimire sau datorită unui moment creativ ce nu se poate naște și atunci prefer să citesc ce scriam în trecut.

Unele posturi mi se par copilărești, stângace, pe alocuri goale sau insuficient de sincere. Îmi aduc aminte și acum de pasaje cu care nu rezonam în totalitate nici atunci. Însă alte posturi mi se par de-a dreptul sclipitoare, și mă forțează să mă întreb involuntar: oare chiar eu am scris asta? Cu siguranță sunt prea subiectiv ca să mă pot evalua singur, iar orgoliul îmi poate juca feste, însă cunoscând contextul acelor cuvinte și putând să simt chiar și unele dintre trăirile inițiale care au stat la baza lor, totul începe să devină fascinant. E ca și cum ai citi gândurile unei persoane pe care o cunoști în profunzime, dar este totusi diferită de tine, ea fiind ființa ta trecută.

Ce mi-e clar însă, e că am rămas la fel de preocupat de sentimentul veridic: arta naturalului, a acelei trăiri generate de acea probabilitate care chiar a luat naștere, arta întâmplărilor zilnice îmbibate până la refuz cu sentimentele noastre cele mai reale. În Univers nimic nu se pierde - totul se transformă. Pare a fi adevărat și așa ne-a învățat și la școală. Pentru Univers moleculele mele sunt bune acum la fel cât vor fi de bune și după ce voi fi murit. Nimic nu e unic în Univers în afară de trăirile noastre prezente.

joi, 19 iunie 2014

Schimbari

Prin usa deschisa dinspre gradina aud vantul ce tulbura frunzele si niste ciripituri - probabil de vrabii. Zvonuri infundate de activitati umane aproape ca se fac auzite de undeva din curtile vecinilor, dar nu mai mult de atat. Umbrele au inceput sa se lungeasca inspre rasarit, iar arsita de peste zi sa-si pierda puterea. In aer se simte o usurare si o anumita inviorare.

Am in mine o pace calda, imbietoare.... Muzica in surdina completeaza intr-un mod placut acest sentiment. Nu mai exista niciun om pentru care sa am ganduri de ura sau dusmanie. Am un sentiment de comuniune si impacare chiar si cu persoanele pe care le-am indepartat de mine fiindca imi fac rau.

In ultima vreme mi-am facut o obijnuinta de a constientiza cand sunt fericit sau impacat pentru ca mi-am dat seama ca aceste momente sunt destul de rare - doar eu sunt de vina pt asta, desigur - si incerc sa le inteleg mai bine.

joi, 12 iunie 2014

Și totusi....

Mut informațiile de pe laptop-ul vechi pe cel nou. Bineinteles nu m-am putut abtine să mai trag câte-o privire prin câte-un director cu poze... Mi-am adus aminte de o adolescența destul de zbuciumată, complexe de mai multe felurile, oamenii care mă înconjurau atunci, locurile în care eram. Acum mi-e putin jena de cum mă îmbracam și zâmbesc. Caminul și chiria in care am stat arăta groaznic, iar acum zambesc nostalgic când mă gandesc ce găseam pe sub paturi cand faceam curățenie în camera de camin. Nu mai pot sa-mi închipui cum puteam sta 5 baieti si o fata într-o cameră atât de mica. Îmi aduc aminte cât de copil fusesem în majoritatea relațiilor dinainte - bineînțeles acea stare având și partea ei de frumusețe.

Și totuși cu toate zâmbetele și privirile nostalgice în oglindă ca să vad cum m-am transformat, sunt multumit că acea perioadă zbuciumată de căutare s-a încheiat. Înțeleg brusc cât de mult înseamnă ea pentru mine și că oricât aș acumula în carieră mereu mă voi întoarce la soția mea ca la cea mai de preț comoară a vieții mele limitate in timp și irepetabile.

Dintr-o dată totul devine inedit și interesant, dar și calm și sigur în același timp. Ca și cum aș fi reușit să conștientizez clipa prezentă cu toate posibilitățile ei, înnotând într-o stare de optimism și încredere. Știu de ce simt asta și scot în acel moment telefonul si ii scriu un SMS scurt, simplu, cu o ușoară tentă de cliseu: Te iubesc.

 

miercuri, 26 martie 2014

Singuratate

Ca o umbră neagră, fadă,
Strecurându-se încet,
M-apucă de mân-o babă
Și-mi intinse un buchet.

Flori albastre năclăite
Picurînd vascos a smoală
Doar așa cu mâna goală
Le-ndesă printre veșminte
Și mi le infipse-n piept.

 

sâmbătă, 17 august 2013

Viața - Ce fel de drum este acesta?

Ieri noapte, dupa ce am oprit serialul pe la jumatate, complet extenuat, parca mai doream ceva... Nu puteam termina inca ziua desi era in jur de 4 dimineata. Asa ca daca tot reincepusem in acea zi să fumez, am mers la bucătărie sa mai fumez o țigară.

Așa cum mi se întâmplă mereu cînd fumez noaptea singur, m-a apucat meditația. Am aprins și a doua țigară hotărât să nu mai fumez mâine și să pun pachetul undeva într-o ascunzătoare ca să-l folosesc doar la urgențe de gradul ”mă iau toți dracii”. Însă gândurile-mi păreau așa de importante încât am stins a doua țigară pe la jumatate și am fugit in camera să notez ideea.

Am luat la repezeală carnetul de pe noptieră și am început să scriu. Credeam că voi scrie doar o frază dar se pare că erau mai multe de scris si am umplut doua pagini.

Prima frază: ”Viața nu e un drum spre ceva, e doar un drum.” Hm... poate ar trebui să încep din nou să scriu pe Twitter. Nu îmi place deloc twitter. Nu sunt genul care să umaresc barfele și să dau commenturi scurte. Sau poate nu am înțeles eu bine cum funcionează. Pot să fiu atît de mulțumit fără să mă uit la televizor sau să citesc presa. De fapt nu mă mai uit la televizor de vreo 12- 13 ani, iar presa nu am citit-o niciodată.

După ce am scris fraza și începusem să o conștientizez mai bine, nu mi s-a parut chiar corectă. Nu mi se părea că fară a avea țeluri aș putea manifesta entuziasm și să trăiesc o viață fericită. Nu cred că e destul să te îngrijești de sănătatea ta fizică și mentală, de odihnă și să iubești ca să fii mulțumit. Cel puțin pentru mine nu cred că ar funcționa. Dacă aș avea aceste lucruri de bază ale fericirii și aș adăuga relaxare și liniște, nu cred că mi-ar fi destul. În scurt timp cred că aș intra în drepresie, considerând că mă irosesc și pierzându-mi orice mândrie de sine. Deci clar un dead end road.

 Așa că am decis că țelurile sunt importante pe acest drum, fac parte din el. Nu cred însă că ar trebui să am un țel suprem cu o finalitate clară la care să lucrez toată viața, iar dacă nu izbândesc să concluzionez că am trăit degeaba. Asta nu îmi pare a fi o viață pe care să mi-o doresc. Pur și simplu acvariul acesta în care trăim, înconjurat de atît de mult necunoscut mărginit sau nemarginit, mă face să cred că aproape nimic de aici nu ar putea să-mi devină un țel suprem. Nu cred în nimic atât de tare. Spre exemplu, stați un pic în loc și imaginațivă universul. Nici măcar nu știm dacă e mărginit sau nu. Doamne ce înfricoșătoare poate fi acest gând. Dar să trecem peste asta. Dacă Tera noastră e doar un fir de praf, un acvariu cu peștisori, ce poate fi atît de important.

De aceea cred că e mai important să-mi aleg cît mai cu grijă țelurile. Să nu fie nici prea mari nici prea mici însă să fie mereu tot mai mari, astfel încît să fie mereu interesant și să mențin mereu un grad acceptabil de entuziasm.

Bun. Până aici eram mulțumit. Însă cum să găsesc aceste țeluri sănătoase, și mai presus de atât cum să îmi păstrez entuziasmul relativ la ele mai mult de o noapte. Ce bine ar fi dacă as putea ajunge într-o stare în care să nu îmi mai fie frică de nimic, să uit condiționarea dată de mediul în care trăiesc și să pot să-mi imaginez ceea ce vreau să înfăptuiesc. Nu știu răspunsul la întrebare însă sunt sigur că dacă aș reuși (în unele nopți am impresia că sunt acolo), și dacă aș reuși să vizitez destul de frecvent în timpul zilei acel loc în care visele mele sunt realitate, ele ar deveni realitate, și mai mult de atât drumul până la ele ar fi un drum atât de frumos. Entuziasm, poftă de viață, spor în muncă, veselie, împlinire. Wow ce bine sună. Și nu mă deranjează dacă nu ajung prea repede să le împlinesc. Pe această potecă atât de perfectă nu mă deranjează chiar să nu ajung niciodată în vârful muntelui. Desigur ezistă și vârfuri mai mici și culmi de deal dacă e nevoie (acele țeluri sănătoase) de care să te bucuri, dacă drumul în sine nu e destul. Asta vroiam să spun cu prima frază: ”Viața nu e un drum spre ceva, e doar un drum.”

Totul clar. Sunt gata de drum! Însă mă simt ca în filmele acelea în care actorul principal nu are memorie de lunga durată și în dimineața următoare nu mai știe nimic din ce a gândit în ziua precedentă. E clar că trebuie să-mi fac o bancă de amintiri, de obiecte, poze, fie ele ce vor fi care să îmi amintească de țelurile acelea pe care le-am descoperit în momente în care pășeam nesigur pe acel tărâm nesigur în care visele mele cele mai sincere erau realitate. O să mi le desenez pe pereți. Nu știu exact ce o să fac dar trebuie să fac ceva. Mi se pare foarte greu să păstrezi entuziasmul relativ la un țel până îl atingi. Câteodată e atât de greu încât parcă ar fi fost mai bine să nu-mi fi pus nici-un țel. Iar atunci când mă părăsește entuziasmul, munca la un țel mi se pare atât de grea de parcă aș fi sclav într-o carieră de piatră. Și atunci nu mai fac nimic și de obicei cad în depresie datorită remușcărillor că nu am fost destul de puternic și să continui drumul. rebuie să existe o metodă mai simplă. Simt cu toată ființa că trebuie să existe o metodă mai simplă.

Am niște idei pe care trebuie să le încerc. Una e legată de acea cheie materiala care să mă lase să pătrund cu sufletul în acea lume în care visele mele sunt realitate. Alta e legată de cantitatea și greutatea task-urilor pe care vreau să le înfăptuiesc într-o zi. De obicei sunt un idealist și mereu ma supra evaluez și mai rau atunci când se dovedește că am greșit intru în depresie. O idee care mi-a venit mai demult e sa iau lista cu lucruri de facut de a doua zi și să o tai pur și simplu în doua. De obicei cam cu atât îmi pun mai mult lucru decât pot face. Am descoperit că de multe ori cînd aștept mai puțin de la mine, fac mai mult decît atunci când îmi propun mai mult decât pot face. Nu îmi face plăcere să lucrez sub presiune. Poate ar fi mai bine dacă nu aș mai fi atât de perfecționist și aș avea așteptări atât de mari de la mine. Nu știu, la asta trebuie să mai meditez.

Însă acel loc, acea cheie materială pentru acel loc imaterial, cu siguranță pot face diferența între o viață mediocră și o viață în care am devenit cea mai buna versiune posibilă a mea.

Crâmpeie de noapte

Câteodată ne afundăm în mici găuri negre ale vieții cotidiene. Tocmai mi se întâmpla acum 20 de minute când stăteam întins sub plapumă pe întuneric încercând fără succes să adorm. Nu vă lăsați înșelați de context - noapte, liniște, singurătate - nu asta a construit ”gaura neagră„.

Eșecul încercării de a adormi și gândul că mâine ma voi trezi obosit îmi măcina ființa. Mi-am dat seama datorită experiențelor trecute că nu voi ajunge departe și că pe măsură ce voi încerca mai mult mă voi adânci tot mai mult în această stare de stres. Eram clar absorbit în această stare negativă. Nu ma puteam agăța de nimic bun care să mă ajute să scap din capcană. Orice lucru frumos pe care încercam să mi-l imaginez pentru a mă ajuta sa ies din acea stare se evapora în câteva clipe.

M-am ridicat am tras în pat laptopul de pe birou și l-am pornit. Am început să verific de ce aveam erorile acelea la placa video care îmi resetau din cand in cand calculatorul când îmi era lumea mai draga. Am dezinstalat si instalat din nou driverul video adaptorului. Între timp frunzăream serialele de pe vplay în cautarea a ceva care sa-mi trezească interesul. Totul neinteresant sau deja vizionat. Aproape mă convinsesem să mă mai uit încă o dată la Rome, dar am trecut mai departe. Poate voi găsi ceva mai bun, dacă nu mă întorc la Rome. Între timp eram in Control Panel verificand stare Windows Update-urilor - citisem azi undeva pe un forum că dacă le aduc la zi s-ar putea sa am succes in rezolvarea problemei cu placa video, dar eu făcusem update deja aseară când mi-a luat o jumătate de oră să le instalez (nu-mi place sa fac aceste update-uri) și am stat ca un prost sa astept ca sa se instaleze în miez de noapte. Vă e clar ca azi cand problemele cu reset-ul au reaparut, eram un pic dezamăgit. Surpriză însă - se pare ca ceva nu a mers bine si update-urile erau făcute doar parțial. Mai mult de atât, cele importante nu fuseseră completate. Le-am dat install din nou și au inceput cu 64%. Imi era clar acum ca nu fuseseră instalate complet aseara. M-a cuprins un fior de speranță. Dacă se instalau corect poate voi rezolva problema cu placa video. Mă scoate din sărite când calculatorul nu merge OK și trebuie să încep procesul de trouble shooting. Nu mi-a placut nicodată să instalez sau să configurez ceva pe calculator.

Cu această speranță formată, sufletul îmi era deja mai usor. Am continuat căutarea unui serial care m-ar fi putut captiva - în ultima perioadă mi-e tot mai greu să găsesc așa ceva.

Am dat pe ”The Librarian”. Hm... părea interesant posterul. Produs in 2008. Notă bună. Doar trei episoade de câte 90 deminute. Cam lungi, dar îl voi opri dacă mă ia somnul. Am început să mă uit.

Nu vă închipuiți că e nu știu ce film. Dar uitându-mă m-au cuprins niște senzații frumoase. De fapt greșesc. Acum îmi aduc aminte exact. prima senzație poțitivă m-a cuprins chiar înainte să încep să caut un serial fain. Am deschis vplay-ul și printre videoclipurile de pe prima pagină era Vank și Antonia cu .... ”Lasă...” - hm... nu știu exact cum îi spune melodiei și acum mi-e încărcat episodul și nu mă pot uita, dar poate vă prindeți voi. L-am deschis fiindcă îmi plăcea Vank și încet mi-a venit in minte acele nopți din liceu când erau zilele Dejului (tocmai începuseră să se țină de câțiva ani) iar eu și câțiva colegi din gașca mea eram - normal - în oras, la concert. Ce nopți fără griji, cu sufletul înnălțat de muzică (nu trebuia sa fie cine știe ce muzică - nu prea știam eu multe pe atunci) și tinerețe. Cu gândul la vreo fată pe care o simpatizam sau poate și mai ”rău” - în unii dintre ani - de care eram pe ascuns îndragostit. Abia prin facultate au ajuns să se materializeze aceste ”iubiri” și m-am oprit treptat din scris poezii și am coborât din acele tărâmuri feerice pentru a-mi lipi buzele de ale lor. Ciudat - parcă acea perioadă a fost chiar mai frumoasă decât cea de după. Deși acum dacă mă gândesc, am fost la vreo două ”zile ale Dejului” și cu prietena mea. Oricum - ca să nu deviez prea tare de la subiect - naivitatea acelei perioade mi-a umplut sufletul de bucurie. Eram deja agățat de gura gaurii mele negre imaginare și mă trăgeam afară.

O să continui, dar mai vreau să zăbovesc un pic asupra senzației aduse de acele vremuri. Ce mult mi-ar place să găsesc timpul penru a scrie mai mult despre asta. Sa iau toate răvașele acelea, pe care încă le mai păstrez pe undeva ascunse în dulapul meu de acasa, și să le dau context. Sa-mi amintesc seara în care le-am scris sau noaptea în care le-am trăit. Întradevăr ar fi niște cuvinte care ar merita scrise - cel putin pentru mine.

Și am început să mă uit la film. La un moment dat - minutul 13:30 - apare o sala veche cu un tavan superb, în stilul palatelor vizitate în ultimii ani prin concediile de vară prin țări străine (măcar cu atât să te alegi dupa un an de stat în fața calculatorului si scris linii de cod), iar senzația pe care mi-a adus-o în minte m-a scos cu totul din gaura neagră și mi-a demonstrat un lucru atât de simplu și adevărat, dar pe care nu întotdeauna îmi dau voie să îl atmit - viața e frumoasă. Senzația e cea a trecutului, al vremurilor de la 1800, de care eram si sunt și acum într-o oarecare măsură fascinat. Mai demult îmi doream foarte tare să am undeva o cabană fără electricitate în care la lumina lumânărilor din ceară naturală sau din seu să aștern cuvinte pe foi galbene cu o pană de gâscă.

E târziu acum - 2:31, iar download-ul update-urilor de Windows a fost completat și s-au instalat deja 15 din 134 - merge foarte încet fiindca e primul update pe care îl fac de cand am instalat Windows-ul. Cer scuze pentru detaliile tehnice, dar aceasta e realitatea prin care trec și trecem toți. Nu putem să ne gandim prea mult la cum am scrie cu acea pană de gâscă făra a fi întrerupți de zgomotul ce însoțește apariția vreunui pop-up cretin pe care îl închidem fără să fi citit despre ce e vorba.

Cam asta e ce vroiam să va transmit, iar dacă nu am fost întru totul coerent, imi cer scuze, dar sunt obosit și mă doare capul - nu voi reciti nimic din ce am scris ca să fac acele corecturi care ar da coerență. Ce ați citit pâna acum sunt pur și simplu gândurile mele întortocheate în miez de noapte.

O să las calculatorul pornit ca să se termine instalarea și poate am noroc sa scap de problemele plăcii video, dar ai întâi o sa repornesc măcar un pic episodul, ca să mai vad măcar un pic acea sală veche și acel tavan atît de nepractic încât aș putea să spun că e artă.

Ce bine e când avem puterea să găsim singuri lucrurile care fac viața frumoasă pentru noi și sprijinindu-ne pe ele să ne ridicăm ființa, să ne lăsăm pătrunși de entuziasm, fie el și copilăresc și astel să putem afirma pentru noi înșine: viața e frumoasă ... chiar și doar pentru aceste momente frumoase pe care le putem trăi.

miercuri, 5 septembrie 2012

Te folosesc ca sa tin minte

Am găsit un ”feature” nou al Skype-ului! Eu si asociatul meu îl folosim destul de frecvent.

Se întampla ca de multe ori să avem fiecare mici idei sau rezultate parțiale pe care ne dădeam seama că le vom continua tot individual, fară a folosi din timpul celuilalt care se ocupa de alte probleme. Aceste mini-idei se pot transforma în niște mici plusuri pentru ziua de maine dacă mai există mâine ca să fie puse în practică. Însa problema lor este că dacă nu sunt puse în practică imediat, vor fi uitate - mai mult ca sigur - îngropate sub maldărul de idei mai importante sau mai urgente. Într-un astfel de moment, având in fața fereastra mea de Skype, asociatul meu a scris ideea si mi-a trimis-o, iar apoi dându-si seama că ar fi putut să mă întrerupă de la ce făceam în acel moment, a scuipat repede si linia: ”te folosesc ca sa tin minte” - ca sa stiu ca nu e cazul sa ma opresc asupra acestei idei si e doar pentru el, chiar daca nu strica sa o vad si eu.

Mi s-a părut foarte amuzantă situația și de atunci am folosit si eu de mai multe ori acest mecanism de ”reminder” de idei.

Astfel ma gandeam sa ma apuc de scris mai des pe blog, mai ales atunci cand citesc carti de dezvoltare personala sau care imi dau de gandit, pentru a nu uita mici idei care se pot dovedi mari pe viitor. Iar voi să știti - vă folosesc doar pentru a ține minte - nu e nevoie să va opriti asupra ideilor mele, insa nici nu ma supar daca o veti face mai ales dacă vă face plăcere. Și cu atat mai putin mă voi supăra dacă veti comenta pe marginea lor - si vom putea avea o discuție constructivă pe marginea lor.