miercuri, 31 decembrie 2008

Tango la Concursul de Rueda


În cadrul ediţiei a patra a Concursului de Rueda, de la Cluj-Napoca, intitulat "Rueda de Casino - Oscar Night Competition", am dansat o nouă coregrafie de tango. Spectacolul a avut loc la Casa de cultură a studenţilor şi spre surprinderea plăcută a celor care au dansat, sala a fost plină ochi, chiar dacă intrarea a costat 10 lei.

Am reuşit să ţin sub control emoţia intrării în spectacol. Emoţia nu trebuie respinsă, ea te ajută să te concentrezi asupra a ceea ce trebuie să execuţi. Asta ne spunea domnisoara instructor la unul dintre celelalte spectacole. Nu am crezut-o atunci. Mi se parea doar un text menit să ne încurajeze. Dar este adevărat: emoţia ţinută sub control este constructivă. Cei care au citit şi alte articole despre dans, scrise de mine, ştiu ce simţeam înainte de intrarea în spectacol.

Pentru a vedea mai mult din spectacol puteţi accesa înregistrarea tv-net.ro şi site-ul organizatorilor: salsaclub.ro

sâmbătă, 27 decembrie 2008

Un sărut sau moartea


Un luptător fără motivaţie hoinărind beat, fără o ţintă anume - astfel începe filmul. Doar că eu nu sunt un maestru al artelor marţiale, şi nici măcar beat nu sunt. Am băut o jumatate de sticlă de vin. Chiar dacă îmi face plăcere să fac pe beatul singur în cameră, sunt doar un pic ameţit. De obicei în astfel de filme intriga e o situaţie neaşteptată care îi redă maestrului motivaţia de a trăi. Întotdeauna există o domnişoară care înmoaie sufletul dur al luptătorului. Luptele sângeroase la care iau parte nu fac decât să întărească puternica legărtură ce se naşte între ei. Totul se termină clasic: un sărut cu subînţeles sau moartea unuia sau amândurora.

Pe moment starea aceasta de "îmi bag p... în tot" îmi place foarte mult. Echivalează cu hoinăreala luptătorului beat. Aştept situaţia neobişnuită care să-mi aducă motivaţia. Firea mea optimistă îmi injectează în subconştient gândul că pornind de la acest nivel nul al aşteptărilor, situaţia neaşteptată o să apară în curând. Rumba crează o atmosferă deosebită în apartamentul gol. Las cartea, ies din cadă şi mă îmbrac.

sâmbătă, 20 decembrie 2008

În pijama şi un sanvici în burtă

Am două filme puse pe pauză şi o listă scurtă de prieteni idle. Sunt în pijama şi am un sanvici de la fast food în burtă. Nu mai e mult şi va trebui să decid dacă ies în oraş în această seară. De ce aş ieşi? De ce nu aş ieşi?

M-am săturat să îmi muncesc fiinţa cu întrebări existeţiale. M-am săturat! Doar că fără am pune aceste întrebări viaţa nu are nici un sens...

Poate aceasta e frumuseţea pe care o regretă unii dintre cei care au experimentat sistemul comunist - acea ignoraţă care te face să te simţi fericit cu un loc de muncă, o casă, un vin de masă şi o nevastă care îţi face copii.

Ce sens au toate acestea? Perpetuarea unei astfel de specii nu este motivaţia existenţei mele.

Şi totul e atât de real... Ce să fac cu viaţa din trupul acesta de carne?

marți, 16 decembrie 2008

Cere mai mult de la iubire!


Bineînţeles că şi eu vreau să îmbătrânesc lângă tine şi să-mi adăp mereu sufletul din bucuria de a te face fericită, dar tu doar atât îţi doreşti!

Împlinirea supremă pentru tine e să fii iubită veşnic. Superficialitatea acestui ţel îmi fură puţin câte puţin din bucuria de a te iubi. Dintr-o dată mă trezesc neîmplinit lângă o persoană pe care o iubesc.

Nu mă împlineşte să te pun la făcut mâncare, spălat vase, călcat haine sau să mă mândresc cu frumuseţea ta atunci când ieşim în lume. Nu mă împlineşte nici măcar contactul sexual cu o astfel de versiune a ta. Slavă Domnului că au trecut acele vremuri, iar acum marea majoritate a fetelor, nu mai stiu să gătească, să calce rufe şi urăsc spălatul vaselor.

Dar nici să îmi petrec fiecare seară doar demonstrându-ţi că te iubesc, nu mă împlineşte. Să ne uităm la un film, să facem puţină ordine, poate să gatim ceva împreună.... să stăm lipiţi unul de celălalt, să-mi povesteşti cum ţi-a fost ziua la un job care nu te prea împlineşte, poate să facem dragoste, iar apoi să adormim îmbrăţişaţi - toate sunt lucruri minunate (mai puţin cel cu job-ul care nu te prea împlineşte) . Dar nu mă simt împlinit a face doar asta în fiecare seară, tot restul vieţii, chiar dacă te iubesc.

M-ar împlini să te ajut să devii super omul ce stă ascuns în tine. Iubirea şi sprijinul persoanei iubite generează atâta putere încât poţi să-ţi împlineşti chiar şi ţelurile la care abia îndrăzneai să visezi. Hai să nu o irosim! Hai să ne bucurăm cu adevărat de un sărut plin de dor după o zi de muncă, de o amiază de sâmbătă în care gătim împreună, de un film bun într-o duminică seara, de o plimbare în doi într-o zi însorită de concediu. Hai să nu transformăm aceste bucurii mărunte dar neasemuit de minunate într-o târâre mediocră spre moarte! Eu astfel vreau să te iubesc!

marți, 9 decembrie 2008

Ajută 100 suflete de copil

E Si Craciunul Lor Cei care vreţi pur şi simplu să ajutaţi nişte copii să se bucure de Crăciun, săriţi direct la ultimul paragraf. Cei care vreţi să cunoaşteţi părerea mea despre asta citiţi în continuare.

Bomboane de pom din bucăţi tari de pâine, învelite grijuliu în învelitorile bomboanelor din anii trecuti - aşa împodobea mama mea, copil fiind, bradul de Craciun. Era fericită ca orice copil care e iubit de părinţi, dar probabil deseori îşi dorea lucruri pe care nu le putea avea.

Eu însă am avut o copilărie plină de fericire. Trăiam într-o lume de vis creată de propria-mi imaginaţie, fără a simţi vre-o lipsă majoră. Simţeam susţinere şi aveam încredere în mine. Toate acestea datorită mamei mele, pentru care am fost totul, şi chiar acum îi e greu să mă privească altfel. Mamă, îţi mulţumesc!

Încrederea că orice este posibil este cel mai frumos dar pe care poate să îl primească un copil de la părintele său. Păstrarea acestui optimism copilăresc şi transformarea lui într-un optimism conştient, pe măsură ce copilul se maturizează şi devine independent, e cel mai dificil task al îndeletnicirii de a fi părinte. Majoritatea părinţilor nu reuşesc să îl ducă la bun sfârşit - motivul: problema de comunicare între generaţii.

Ar fi drept ca fiecare copil să primeasca acest dar de optimism, la început de drum. Cu toţi ştim însă, că nu este aşa. Haide-ţi să încercăm să demonstrăm că lumea este bună, pentru nişte copiii cărora probabil le este greu să o vadă aşa.

Datorită strădaniilor Oanei şi a tuturor celor implicaţi, a luat naştere campaniea "E şi Crăciunul lor!". Bloggerii clujeni împreună cu cititorii lor, susţinuţi de Monitorul de Cluj şi Fundatia Romana pentru Copii, Comunitate si Familie, pot aduce un zâmbet în plus la venirea Crăciunului pentru 100 de copii din familii sărace.

Donaţiile se fac la sediul redacţiei ziarului Monitorul de Cluj, în Sigma Business Center, strada Republicii, nr. 109, etaj 6, zilnic, între orele 12 şi 18, până în 18 decembrie 2008. Cei care s-au gândit să ajute pot afla mai multe de pe site-ul campaniei: http://esicraciunullor.blogspot.com/

vineri, 5 decembrie 2008

Ea îl iubeşte


Ea îl iubeşte! Am aflat asta doar după ce unii dintre noi am băut al doilea pahar de vin fiert. Ea a rămas la primul pentru că are ulcer sau pur şi simplu pentru că e studentă şi ştiu cum priveam şi eu banii pe vremea aceea. A povestit o grămadă despre medicină, facultatea la care abia peste câteva săptămâni va intra în prima sesiune şi despre chestiile naşpa de prin spitale - puteai să juri că nu e doar în anul întâi. M-a învăţat cum să aprind chibrituri şi a spus nişte bancuri mişto pe care nu le mai auzisem. În liceu obişnuia să îl ia la mişto pe profu' de religie - tot respectul pentru recordul a 9 ani de abstineţă sexuală înainte de căsătorie sau "respect pentru trupul iubitei", cum o numea el.

La un moment dat, văzând că înţelege condiţiile naşpa din sistemul medical românesc şi ştie că mai are pe puţin încă 10 ani de tocit până să ajungă acolo, am întrebat-o de unde atâta entuziasm. Răspunsul ei emana sinceritate: "Iubesc oamenii! Ştiu că nu o să pot deveni chirurg la Oncologie cum îmi doream, pun prea mult suflet şi nu aş rezista, acum îmi doresc să devin medic pediatru; ştiu că ăia mici ţipă şi sunt dificili dar mi-ar plăcea foarte mult."

La un moment dat îi şopteşte ceva colegei mele mimând ceva ce se pune pe deget. Nu am înţeles, dar ne-a explicat apoi la toţi că fusese cerută în căsătorie - "I-am spus că nici nu mă gândesc până nu termină liceul." Mi se părea o copilărie - un tip mai mic decât ea, care încă nu terminase liceul?... poveşti de copii. Dar tipul e cu 5 ani mai mare, a renunţat la liceu fiindcă nu o suporta pe profa de română şi l-a lăsat repetent. De atunci se descurcă singur fără sprijin din partea alor săi, iar acum a reluat şcoala. "Cred că m-a înţeles greşit - nu vreau să fiu cu altcineva, dar nu mă pot înhăma acum la resposabilităţile unui mariaj." Colega mea cunoştea povestea şi îşi exprimă părearea: "Nu aş putea să iubesc atâta timp cât ştiu că pot găsi pe cineva mai bun." Acum a urmat replica pentru care nu m-am pus încă la somn şi stau cu pătura pe mine în frigul din cameră şi scriu. "Nu alegi pe cine iubeşti... sau cel puţin aşa ar trebui sa fie. Toţi prietenii mă considerau o nebună atunci când au aflat că sunt cu el şi vă daţi seama ce mă sfătuiau. Da, îi cunosc defectele, poate mai bine decât ei, dar nu mi-aş dori să fiu cu altcineva."

Îmi închipui cât de bine se înţeleg... O viaţă sinceră şi nonconformistă, în care hainele nu stau împăturate la dungă în dulap, şi uneori se mai iscă neînţelegeri care se sting apoi de la sine. Nu pot decât să exclam: Cât sens poate da vieţii acest sentiment!

marți, 25 noiembrie 2008

Chiar şi pentru ei?


Oana m-a uimit azi. Stiu că e berbec şi berbecii se aruncă cu capul în faţă fără să gândească prea mult. Probabil că nici nu se putea ajunge aici dacă nu era aşa. Să vedeţi ce a pus la cale singurică, iar acum sunt o grămadă de bloggeri care o susţin şi se pare că va fi şi un ziar local care va face asta. Nemulţumită de nu ştiu ce piedică ce i-a fost pusă atunci când a vrut să doneze ceva pentru copiii care nu vor avea altfel nimc sub brad de la Moş Craciun, a demarat o acţiune ce ia amploare de la o zi la alta. Acţiunea s-ar putea numii "Bloggeri pentru copii, la Cluj", şi presupune promovarea sufletului deschis înspre a aduce câteva clipe de bucurie unor copiii care au parte de prea puţine astfel de momente. Vorba se va duce din blog în blog, din cititor în cititor. Organizarea va fi făcută de un ziar local şi o fundaţie non profit care va organiza un centru unde se vor strânge micile cadoaşe, pe care cei care îşi deschid sufletul, pot să le facă. Iar după ce totul va fi înfăptuit, vom putea citi depre bucuria ce am dăruit.

Pe Oana putem să o felicităm pentru initiativă, însă o acţiune de acest gen necesită aportul mic a multor persoane. Contribuind fiecare cu câte o ciocolaţică şi povestind un pic despre asta la prieteni putem înfaptui un lucru minunat împreună. Imi aduc aminte de copilăria mea, de bucuria Craciunului, şi mi-e greu să gândesc că unii copii nu au aşa ceva.

O sa mai urmeze articole despre detaliile acestei acţiuni, o să apara şi un articol în ziar. Pentru moment mă bucur că a început şi că sunt părtaş.

Pentru mai multe detalii puteţi să îi scrieţi Oanei la: oana.sarmasan@gmail.com.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Iubire vs. veşnicie



Aseară conduceam spre casă de la serviciu. Era noapte, la mine în tico - frig, ascultam Elvis Presley, cine a mai fost cu mine cu masina, ştie. Brusc şi de nicăieri un gând se ridică deasupra talmeş-balmeşului de gânduri cotidiene: De ce atunci când iubim, credem instinctiv că va dura veşnic? De unde asocierea aceasta în subconştientul nostru, când aproape toate exemplele pe care le vedem în jur, demonstrează statistic contrariul? De ce în acest caz, lovirile repetate cu capul de peretele de stâncă nu duc la rezultatul natural de a învăţa un adevăr valabil în majoritatea cazurilor: nu poţi trece cu capul prin stâncă? De ce ne încăpăţânăm să mai păstrăm chiar si adânc ascuns în subconştient, gândul că iubirea veşnică există, şi o să ni se întâmple şi nouă?

Cu pupilele dilatate datorită întunericului şi excitării produse de apropierea ei, cu stomacul în gât şi raţionalul atrofiat datorită sentimentului de fericire, şimţi că niciodată nu ai fost mai în măsură să juri că vei simţi toată viaţa ceea ce simţi acum. Fără să îţi dai seama că exact în acest moment eşti cel mai puţin stăpân pe fiinţa ta decât ai fost sau vei fi vreodată, faci un jurământ pentru tot restul vieţii. Nu mai poţi ţine în tine acest gând, trebuie să îi spui. O priveşti adânc în ochi şi îi şopteşti: "Te voi iubi veşnic!". Ea te priveşte şi simte că e adevărat, nu se îndoieşte nici măcar o clipă de adevărul pe care l-ai rostit. I se pare normal să fie iubită veşnic, la fel cum i se pare normal să te iubească veşnic la rândul ei. Mulţumiţi cu aceste jurăminte vă sărutaţi extaziaţi, apoi... (poate într-un articol cu pătrăţel roşu ;) ) Dar ce se va întâmpla în viitor nu depinde de fiinţele voastre îndrăgostite de acum ci de fiinţele care veţi deveni în acel viitor...

Acasa, nu m-am putut abţine să nu deschid subiectul. Caius îmi prezintă o terorie pe care a citit-o undeva, conform căreia s-a demonstrat statistic că iubirea adevărată durează în medie trei luni, iar în cele mai bune cazuri poate dura pâna la trei ani. După această perioadă se transformă în respect, obişnuintă şi alte astfel de sentimente delăsătoare. Asta dacă ai noroc să nu te desparţi sau să vă urâţi etern într-un mariaj "reuşit". Hm... Chiar dacă doar cu câteva minute înainte îi expuneam eu însumi, exact aceeaşi teorie, am rămas uimit să constat că acum căutam argumente să-l combat. Asocierea dintre iubire şi veşnicie e atât de profund înrădăcinată în subconştientul meu încât chiar şi acum că fusese demascată mai credeam în ea. Înţelegeam că iubirea poate scădea în intensitate, dar nu puteam concepe că va dispărea complet. Chiar dacă am avut partea mea de experienţe care să întărească regula, mereu imi închipui o relaţie viitoare care să mă împlinească. Şi gândindu-mă la această relaţie nu puteam să fiu de acord cu Caius. Nu pot să-mi închipui că în această relaţie nu o să pot regăsi din când în când iubirea nealterată. Nu pot concepe că de la un moment dat nu vor mai exista dimineţi când privind-o dormind, să nu mă cuprindă fericirea fără nici un motiv, să-mi pierd controlul şi să mă simt ca un naiv tânăr îndrăgostit. Încă nu am găsit-o pe Ea... însă nici o statistică nu îmi poate demonstra că nu există.

Poţi să îmi spui încăpăţânat, romantic incurabil, căci ştiu că e adevărat, mai sunt însă câteva lucruri pe care acum le ştiu, şi mă îndreptăţesc să afirm că Jumătatea ta există cu adevărat. Cheia veşniciei se află în înţelegerea şi acceptarea faptului că iubirea în sine este un sentiment fragil. Se naşte din subconştient dar cere hrana conştientului pentru a putea supravieţui. Iubirea necondiţionată, confruntată cu o perioadă suficient de lungă, pur şi simplu nu există, nu este un sentiment uman.

Poate sunt dintre voi unii care au avut relaţii mai lungi ce s-au sfârşit sau au avut momente de răscruce. Eu îmi amintesc de a mea. Îmi amintesc de acel moment când am simţit, cu toată încăpăţânarea mea, că totul se destramă, că eu nu mai iubesc şi ea nu mai iubeşte. Nu puteam fi nici unul sigur că iubirea a dispărut, dar nesiguranţa celuilalt ne împingea încet şi sigur spre sfârşit pe care nu ni-l doream nici unul. Căutam cu disperare motivele care m-ar face să iubesc din nou, şi spre surprinderea mea le găseam şi îmi era uşor să le numesc. Însă îmi era cu atât mai greu să i le spun, iar când i le-am spus nu au fost vorbe ci reproşuri. În acel moment trebuia să-mi dau seama că jocul a reînceput, iar acest joc cere actiune nu reacţiune. Dragostea e un cameleon care îşi schimbă înfăţişarea după sentimentele persoanei iubite. Confirmarea că încă te iubeşte, va veni dacă tu vei crea sau recrea motivele. Jumătatea există atâta timp cât nu vei înceta să o cucereşti şi recucereşti. Ai cucerit-o pentru prima oară atunci când v-aţi cunoscut, dar va trebui sa faci asta şi de aici înainte, chiar dacă vă treziţi dimineaţa îmbrăţişaţi sub acelaşi aşternut. E mult mai greu acum, căci trebuie să treci peste credinţa falsă că iubirea ei ţi se cuvine. E mult mai greu acum pentru că te cunoaste până în adâncul sufletului şi nu mai poţi uimi. Însă trebuie să fie cel puţin la fel de incitant ca şi prima dată, mai ales că ştii că îţi doreşti asta mai mult ca orice.

Cum percep alte persoane asocierea dintre dragoste şi eternitate:
  • Oana: "Asa ca eu , prefer sa cred in Iubire + Eternitate = Noi , decat in Iubire Vs Eternitate. Si daca statisticile o sa imi vina vreodata de hac , pentru fiecare naiva din lume , exista un naiv pentru eternitate. "

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Firele din părul tău...


De mult nu mai găsesc fire din părul tău atunci când curăţ covorul; a rămas doar praful. Îmi amintesc cât de profund impresionat am fost atunci când le-am găsit, la ceva vreme după ce ai plecat. Mirosul tău a dispărut şi el, cu timpul, iar acum mi-e greu chiar să mi-l închipui. Partea ta din dulap a rămas tot goală, unul dintre colegii de apartament îşi tine un costum acolo. Bicicletele noastre sunt încă legate pe hol de balustrada de la scări şi din timp în timp mă cert cu femeia de servici pentru ele. Iar farurile sunt încă aruncate în colţul acela de dulap unde îngrămădeam lucruri de genul acesta. Schiurile noastre stau îmbraţişate în debara. Ce noroc că nu ai loc să le duci la tine, căci astfel chiar şi aceste lucruri pereche ar fi fost despărţite. Tico se pregăteşte să devină orfan, fără mamă şi probabil foarte curând şi fără tată. Să ştii că încă nu am aruncat periuţa ta de dinţi. De atâtea luni stă tot în acel pahar de plastic alb lângă periuţa mea, pe care o schimb din când în când. Toate cadoaşele de la tine, acele lucruri, multe dintre ele confecţionate de tine, sunt bine ascunse în noptieră într-o pungă de plastic şi mi-e frică să le scot la iveală. Mi-am petrecut câteva zile scotocind cu inima strânsă prin memoria calculatorului şi a telefonului după miile de poze cu noi doi şi sutele de SMS-uri pe care ni le-am trimis. Într-o seara o să caut şi prin căsuţa poştală şi o să strâng totul pe un DVD pe care am să scriu "Doi copii...". Poate am să vărs lacrimi, în afară sau în interior, nu stiu, cum o să pot.

Scriu toate astea acum, fiindcă una dintre cele doua sticle cu vin ale noastre a fost desfăcută de colegii de apartament când eu nu eram acasă, iar acest lucru m-a întristat foarte. Ştiu că ei nu sunt de vină, erau beţi şi să spunem că nu ştiau. Nici nu i-am certat. Le-am spus doar atât: "Naşpa, sticla aceea avea valoare sentimentală pentru mine. Dar acum ce să fac, nu v-oi omorî pentru asta. Distracţie faină. Noapte bună!" Iar în gândul meu: "O valoare pe care voi nu aveţi cum să o răscumpăraţi, nici chiar eu nu pot...." Când am început acea colecţie îmi închipuiam că va ajunge cel puţin la 50 de sticle, înainte să începem să facem cadou nepoţilor din ele. Nu am reuşit să strângem doar două, iar acum ca o pedeapsă pentru depărtarea dintre noi, a rămas doar una.

Trebuia să scriu toate astea chiar dacă scriind aveam mereu impresia că nu ai vrea să le citeşti. Dar trebuia! - pentru tot ce mi-ai oferit în aceşti doi ani şi jumătate. Pentru primele seri când ne sărutam pe sub sălcii.... Pentru dimineţile când te strecurai în patul meu atunci când încă nu dormeam împreună, iar eu rămâneam peste noapte la tine. Pentru fiecare zâmbet care mă înnebunea de fericire. Pentru fiecare îmbrăţişare care mă făcea să mă simt iubit. Pentru cele mai fericite şi cele mai crunt de triste momente din viaţa mea. Mulţumesc! Pentru toate acestea şi toate câte nu pot fi exprimate ţi-am construit o capsulă a timpului în sufletul meu. Cât timp creierul îmi va fi irigat cu sânge, vei fi şi tu acolo.

O persoană dragă, pe care am întâlnit-o de curând m-a învăţat un lucru extraordinar: sinceritatea - sinceritatea faţă de mine, sinceritatea faţă de oricine. Sunt un ucenic harnic şi încerc să învăţ.

Cu fiecare gură de aer, caut... în alte persoane, în amintirile cu tine, dar nu găsesc doar străfulgerări înşelătoare - motivaţia a dispărut. Sunt mai puternic acum, dar ce folos? M-ai învăţat să iubesc, iar acum nu mai am ce. Am o viaţă, am un suflet, dar de ce? Totul e atât de real şi totuşi cât de înfiorător de inutil!

Te-am văzut în seara asta... ne-am întâlnit întâmplător. Am vorbit, am zâmbit, eu nu aş mai fi plecat, dar la un moment dat am simţit că trebuie, chiar dacă nu ştiu dacă îţi doreai asta cu adevărat. Aşa că am plecat. Dar încă mai cred în visul acela prostesc.... O să ne întâlnim peste câţiva ani într-o staţiune cu case vopsite cu var şi mare albastră, realizaţi, dar încă în căutare. Iar căutarea o să se oprească în acel sătuc pentru totdeauna.

joi, 13 noiembrie 2008

Mugur de lumină



Acelasi drum
Zăcând în fum,
Aceiaşi paşi,
În scrum rămaşi.

Timpul se joacă table; paşii mei goi,
Caută miercuri, cărarea pentru joi.
Ei tainic şuşotesc, dar nu cuvinte,
Deci nu-nţeleg şi merg tot înainte.

Din umbra veche se naşte-n chip de domnişoară,
Un mugur de lumină ce-n suflet îmi coboară.
Uimit şi mut, privesc pe drum până departe.
Iar fumul se ridică spre zările înalte.

luni, 10 noiembrie 2008

Ultimul dor




Corbi negri cu aripi mânjite de sânge;
Copaci bătrâni ce nu mai pot plange;
Piatra e rece, secata de dor,
Acesta e drumul ce-ncep sa ador.

Whisper of the Dark



Kill the raven
Drink its blood
He's the last friend
In thy heart...

miercuri, 5 noiembrie 2008

Primul spectacol

Am ajuns cu două ore înainte. Ne-am îmbrăcat - fetelor le-a luat o veşnicie până s-au terminat de machiat. Am mai repetat în fugă de câteva ori într-o sală unde repetau şi alte formaţii şi am fost trimişi în culise. Cu sufletele aprinse şi senzaţia că ar mai fi trebuit să repetăm, ne-am integrat în învălmăseala de oameni, fiecare cu gândul la 2-3 minute din viitorul apropiat.

Culisele m-au impresionat cel mai mult: schimburi de păreri despre emoţii, câte doi trei colegi de trupă repetând o parte mai grea a coregrafiei, participanţi în diferite costumaţii, grăbiţi cu cine ştie ce treburi, grupuri strânse în jurul instructorilor - o frenezie generală, iar din faţă, de pe scenă, se auzea spectacolul în desfăşurare.

Şi mai palpitant mi s-a părut momentul dinainte de intrarea noastră pe şcenă, când săteam în spatele cortinelor laterale şi priveam trupele care erau în acel moment în desfăşurare. Colegi din trupe diferite se îmbărbătau înainte de intrarea pe şcenă; simţeam comuniunea ce s-a născut între persoane care se cunoşteau doar din vedere. Şi peste tot plutea nerăbdarea, emoţia dusă aproape de limita fricii. Chipuri crispate, zâmbete forţate, mişcări bruşte, toate ascunse publicului de nişte perdele de pânză.

Într-un final am ajuns şi noi să ducem aceste sentimente la extrem, iar în momentul următor intram pe şcenă.

video

În cadrul spectacolului de deschidere a anului universitar 2008-2009 al Casei de Cultură a Studenţilor, Cluj-Napoca, am avut deosebita plăcere de a trăi alături de colegii mei, momente deosebite de emoţie, concentrare şi fericire.

Pentru fericirea care s-a revărsat în sufletul meu la iesirea de pe şcenă vreau să mulţumesc domnisoarei instructor Alexandrina Pop (toată lumea îi spune Dina) şi colegilor în mijlocul cărora m-am simţit într-o echipă.

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Răutatea mea şi-a ta


Pentru a înţelege ceea ce e scris mai jos, trebuie să fi trecut măcar o dată printr-o depresie.

Sunt momente când pur şi simplu îţi perzi optimismul şi oriunde ai privi în jurul tău nu îţi poţi împiedica conştiinţa să nu observe părţile rele ale celorlaţi. E dureros să stai în mulţimea ta de cunoscuţi şi să le priveşti toate aceste gunoaie lipite cu pastă de orgoliu si egoism direct pe suflet. Oriunde ai privi nu vezi decât aceste animăluţe răutăcioase agăţate cu gheruţele unei mâini de trupul unui om, iar cu gheruţele celeilate încercând să te zgârie pe tine. Şi ţi se face deodată lehamite că ai încercat să fii bun cu aceste persoane care în viziunea de acum nu merită nici măcar mânia ta. Şi te întrebi la ce te ajută să fii bun, decât să-ţi hraneşti propriul suflet şi să nu laşi propriile tale animăluţe să se înmulţească în voie. Dai, şi tot aştepţi să primeşti înapoi, dar de obicei lumea e prea preocupata de propria persoană şi uită să mai dea înapoi. Şi mai ales când eşti în întuneric, te întrebi unde este această lumânare de bunătate, dar nimeni nu pare să-şi găsească bricheta şi lumânarea rămâne neaprinsă. Te simţi ca un prost înnotând în mocirla unei mări de străini. Şi nu cunoşti un om pe care să-l respecţi întru totul, pe care să îl poţi privi ca pe un model. Nu îţi rămâne decât să aştepţi să treacă această noapte şi să-ţi coşi propriul Frankenstein din bucăţile însângerate ale unor modele imperfecte.

Dar uite că răsare soarele, iar tu începi să dai uitării visele nopţii şi poţi să te bucuri din nou de frumuseţea oamenilor. Eşti reticent la început, dar încetul cu încetul începi să-i iubeşti din nou.

Se numeşte "Răutatea mea şi-a ta", fiindcă la fel de bine poţi fi tu cel care scrie toate acestea, iar eu sa fiu unul dintre trupurile cu animăluţe care te zgârie. Ştiu că am destul orgoliu şi egoism ca să se lipească şi pe sufletul meu.

duminică, 12 octombrie 2008

Goală de ţuică.... Plină cu scrum.....

Sticlă de Borsec goală de ţuică. Scrumieră plină cu scrum...

Care e dezamăgirea cea mai mare a omului? Te-a părăsit jumătatea...? Nu, dacă eşti puternic îţi revii, ba mai mult, îţi dai seama că nici nu era ea. Ea te aşteaptă să-ţi cumperi bilet în acelaşi compartiment, să coborâţi la aceeaşi staţie şi să nu vă mai despărţiţi niciodată. Cel mai bun prieten a trecut în nefiinţă şi simţi că nu mai poţi fi acelaşi, ştiind că nu mai e? Nu, dacă eşti puternic, te vei linişti şi vei fi fericit că ai avut ocazia să-l cunoşti. Vei fi fericit că ai avut un prieten, mulţi nu au avut aşa ceva niciodată.

Şi atunci care e cea mai mare dezamăgire a omului? El însuşi! Când tu nu eşti mulţumit de tine, când nu trăieşti respectând codul pe care inconştient ţi l-ai impus, când nu ai un ţel conştient pentru care să lupţi, atunci eşti dezamăgit. Dar şi asta se poate rezolva - trebuie să fii şi mai puternic.

duminică, 5 octombrie 2008

Vântul, Frunzele şi Copacul


Vântul îmbrăţişează Frunzele şi ele se zbat ca proastele crezând că ar putea scăpa.

E vară timpurie, nu mai suntem muguri de mult. Avem fiecare îndatoriri precise şi suntem mândri că noi, acei Muguri mici şi maronii am înverzit în toată splendoarea noastră (aici fiecare răspunde de splendoarea lui) şi am ajuns să ţinem in viaţă Copacul. Am devenit conştienţi şi responsabili (unii din noi), dar nu asta este problema. Problema e că avem Codiţă! Codiţa asta e singura problemă - ne ţine în viaţă, dar legaţi de Copac.

Ironie! Dacă ne-am desprinde (unele Frunze cad chiar şi în timpul verii) ca să fim liberi, nu am mai fi. Avem nevoie de Codiţa aceasta materială care în bătăile vântului se schimonoseşte în toate felurile încercând să exprime ceea ce simţim. Dar noi nu suntem Codiţe ci suntem Frunze! Şi totuşi fără Codiţă, însuşi noţiunea de Frunză nu ar mai exista.

Nu vom putea fi niciodata decât nişte Frunze cu Codiţă şi ne vom naşte sub atingerea caldă a Vântului de primăvară, vom înverzi în arşiţa verii, iar toamna vom îngălbeni şi vom cădea, iar Vântul negru şi sumbru ne va lua pe braţe şi ne va duce departe de tot ceea ce am cunoscut vreodată. Va rămâne doar copacul, ca să nască alte Frunze, într-o altă primăvară.

Şi totuşi de ce se zbat Frunzele la atingerea Vântului cald de vară timpurie?... De ce nu îl iubesc? Se lovesc proaste unele de altele în dezordine. Copacul tace şi aşteaptă an de an ca Frunzele să înţeleagă mai mult. Nu se grăbeşte, Vântul nu moare niciodată.

Mulţumiri lui icehot care mi-a dăruit inpiraţia acestui articol, aici.

duminică, 28 septembrie 2008

Călătoria spre al 24-lea articol

1. Scânteia
Ideea de a scrie pe web s-a născut din convingerea unui prieten că blogurile sunt generatoare de trafic. Asta se întâmpla în cadrul unui brainstorming legat de generarea de trafic pe internet. Înainte de această discuţie ştiam doar lucruri vagi despre blogging: ceva jurnal pe net (web log). Dar de ce dracu scriu oamenii astfel de log-uri chiar nu înţelegeam.

Tot acest prieten mi-a dat în fugă câteva link-uri la nişte blog-uri, şi când am început să le citesc, adevărata idee de blog a început să-mi scurme în conştiinţă. M-a cucerit din prima sinceritatea cu care vorbeau oamenii, puţin ştirbită ce-i drept de factorul "show off". Însă diversitatea deja existentă chiar şi în blogosfera românească compensează această tendinţă pentru acel ce ştie să aleagă.

2. Naivitate
Am început să scriu cu fervoare ceea ce simt, şi să cer părerile altora despre ceea ce scriam. Asta am simţit recitind primul meu articol postat - pasiune cu un iz fin de reticenţă. Încetul cu încetul a început să devină un stil de viaţa. Bătrânul meu laptopul care se plictisea zile de-a rândul înainte, a început să fie companionul meu aproape în fiecare seară. Mi-am dat seama că blogging-ul mă schimbă, îmi dă mai multă încredere în mine, sunt mai sigur în convingerile mele, iar părerile contra nu mă mai afectează la fel de mult ca şi înainte.

3. Banii, dar contează şi cum îi faci
În acea perioadă întâmplarea a făcut să vorbesc despre blogging cu o colegă de servici. Convingerea ei că bogurile pot aduce bani m-a prins din primul moment. Mi-a dat exemplu nişte blogg-uri românesti, pe care erau postate uneori chiar mai multe articole pe zi, împânzite de google ads, şi care păreau a fi susţinute de un trafic constant. Idea era super, dar parcă ceva nu funcţiona pentru mine. Nu găseam nici o plăcere să caut poze haioase, ştiri de actualitate sau deochiate şi să le postez cu viteză pe blog. Mi se păre anost. Şimţeam că ideea e bună dar trebuie să o adaptez ca să funcţioneze pentru mine. În plus aveam prieteni care mai în glumă, mai în serios regretau că o să devin comercial.

4. O cotitură norocoasă
Împrejurarea care să mă ajute să-mi găsesc propriul stil de a face blogging a apărut. Discutând cu prieteni despre blogging, am aflat de problogger.net. Acest blog, despre cum să faci blogging, pe care postează mai mulţi guru în acest domeniu, a definitivat ideea de blogging pentru mine.

5. Drumul meu
Nu e de ajuns să postezi des, trebuie să aduci valoare prin ceea ce scrii. Desigur că scriu în continuare ceea ce simt dar îmi pun mereu întrebarea: "Oare foloseşte asta cuiva?" Iar dacă răspunsul e negativ, pur şi simplu nu scriu despre acel subiect. Cel mai uşor mod de a crea valoare, este să îţi placă ceea ce faci, să contopeşti hobby-ul cu afacerea şi să te implici cu adevărat în acel domeniu. Deci la mine pe blog o să găsiţi foarte rar poze funny sau articole de actualitate, plasate doar ca să aducă trafic. În schimb citind acest blog şi întregind ideile mele prin comentariile voastre puteţi fi părtaşi la o luptă continuă şi reală de a înţelege universul, aşa cum îl văd oamenii normali ca şi noi.

6. Viitorul
Pe drumul spre al 100-lea articol, voi păstra cu siguranţă viziunea pe care o am acum despre blogging. Motivaţia mea de acum: articole cu conţinut apreciat de cititori, articole care vor naşte idei care vor trece bariera reticenţei şi vor apărea în coment-urile pe care o să le lăsaţi pe blog. Nu sunt stăpânul adevărului, de asta sunt sigur, dar mă preocupă realitatea şi vreau să aflu părerea voastră, deoarece noi toţi suntem realitatea.

Încercări vor fi o grămadă - cea mai mare pare a fi marketing-ul. Un content bun despre care nu ştie nimeni nu are valoare. Dar odată ce drumul în sine îţi place, bucuriile care le găseşti pe el sunt doar nişte bonificaţii în plus.

joi, 18 septembrie 2008

Soarele cât o monedă de cinci bani


Stiu, tu eşti tu, iar eu sunt eu. Îmi cunoşti de prea multă vreme situaţia ca să nu te fi obişnuit cu ea, şi nici mie nu îmi place să mă plâng. Dar sunt convins că ai fi privit totul altfel dacă acum patru luni când totul era bine, ţi-aş fi spus deodată că directorul român al firmei multinaţionale pentru care lucrez, a învârtit ceva afaceri murdare şi noi am rămas cu toti în stradă, fără salar. Realitatea e că trebuie să mă gândesc de unde o să fac rost de bani ca să trăiesc - nu cred că poţi înţelege ce înseamnă asta. De atunci tot prin interviuri - îmi vâjâie capul cu teste de personalitate, promisiuni ale firmelor de recrutare care te ţin cu sufletul la gură saptămâni de-a rândul ca apoi într-o dimineaţă să te sune şi să-ţi spună că firma client a ales alt candidat, oferte de salar la negru şi din astea. Şi încă nu am coborât ştacheta întratât încât să pot fi mulţumit cu aşa ceva. Încă îmi mai doresc un job decent, cu maşină de servici şi salariu acceptabil.

Şi fosta, să o ia dracu dacă ea m-a blestemat să ajung aşa, oricât m-ar fi iubit, nu era pe o lungime de undă cu mine. Ne certam în oraş de îmi venea să o lovesc, dar mă abţineam şi mai bine o lasam acolo pe stradă şi plecam. Tot ea venea la mine mai pe urmă, cu vre-un cadou, dar cadoul era material, nu reuşea să mă ajute cu nimic. Acum am auzit că e cu un ţigan ce a mai fost căsătorit şi are şi copii, asta din auzite căci nu am mai vorbit cu ea de atunci. Regretele pentru această relaţie sunt vagi, de fapt nici nu cred că există. Dar nu lipsa ei mă macină acum, ci pur şi simplu singurătatea.

Şi fiindcă totul nu era destul, acum bunica mea e în spital, iar din familia mea destrămată eu sunt singurul care o poate ajuta. Şi mă duc în fiecare zi de două ori la spital ca să fug după doctori să le strecor milioane în buzunar, cicolate şi cafea asistentelor, că altfel nici nu se uită la ea. Şi mai mult de atât, să ajung să mă milogesc la o incultă de infirmieră care nu are nici jumătate din şcoala pe care o am eu, să-şi facă datoria. Dacă măcar ar fi fost bunicul, căci ea e femeie şi eu ca bărbat sunt unele lucruri pe care nu le pot face. Operaţia a costat milioane, acum dau aproape un milion pe zi pe medicamente după care umblu disperat ore întregi pe la farmaciile din oraş ca să le gasesc. La spital nu au fonduri pentru aşa ceva. Noroc că aveau bătrânii ceva bani puşi deoparte căci altfel nu ştiu ce făceam, căci acolo nici măcar nu se uită cineva la tine dacă nu le împingi ceva. Nimic nu e bine, din rău în mai rău, sunt într-o gaură şi nu mai văd soarele nici cât o monedă de 5 bani.

Mă întrebi ce cred despre găsirea jumătăţii în dragoste... M-am săturat să mănânc conseve, şi să vorbesc singur, dar cred cu tărie că vei găsi cu atât mai puţin cu cât cauţi mai mult . Jumătatea ţi-o găseşti când te trezeşti în acelaşi compartiment cu tipa drăguţă după care ai strigat ca un nesimţit la iesirea din club, având mintea înfierbântată de alcool şi frumuseţea ei, şi acum începe să se lege ceva sincer între voi. Jumătatea ţi-o găseşti atunci când îi scrii numărul de telefon cu ir de buze pe o foaie şi ea reuşeşte să-l citească deşi nu se vede aproape deloc şi te sună a doua zi. Deci nu o mai caut, chestiile astea, pur şi simplu se întâmplă. A trecut jumătate din viaţa mea, am avut parte şi de relaţii frumoase, în care am dat ca un prost cu piciorul şi acum regret. Ele îmi inspiră optimism şi le păstrez cu mare preţ în sufletul meu.

...şi soarele o să răsară cât o monedă de cinci bani, iar fericirea acestei luminiţe o să fie atât de molipsitoare încât o să-mi lumineze întreaga viaţă. Aceşti cinci bani se află undeva în colbul umed de pe trotuare.

...şi tu stai toată ziua în faţa calculatorului la caldurică. Ştiu că te frământă viaţa şi esti preocupat să ţi-o faci mai bună, dar oare poţi de acolo să înţelegi situaţia în care mă aflu eu?

luni, 8 septembrie 2008

Jocul ielelor


Trecuse de ora 3 când am început să simt, că undeva, în ceea ce se întâmpla în jur, lucrurile ieşiseră din sfera normalului. Clubul căruia îi trecusem pentru prima oară pragul, părea OK, şi chiar îmi plăcuse la început. Pereţi de piatră, lumină obscură brăzdată strident de spoturi pâlpâitoare, muzică antrenantă şi plin de oameni. Încet, puţin câte puţin, încerc să mă desprind, ca să pot înţelege.

Ele daunsau încă în faţa noastră, şi nu păreau că vor să se oprească vreodată - haine strâmte, rotunjite neastâmpărat, decoltee zdrenţuite, mişcări unduitoare, încinse de joc, priviri aprinse care te pironesc iar apoi se pleacă, încercând o vagă undă de pudoare. Atingeri dorite pe trupuri atât de tinere, încât limita legalităţii era neclară, învăluită într-un iz de frică şi mister. Cu simţuri amorţite, intrau în horă la răstimpuri, şi băieţi. Primiţi cu braţe-ncolăcite pe după gâtul lor, erau tăcuţi şi sumbri, hipnotizaţi de jocul ielelor. Iar ele învrăjbite de concurenţă şi împinse de o flacără negru-sângerie ce părea să le ardă în suflet, îşi petreceau mâinile pe după gâtul altuia. Lipindu-se aprinsă, palmele-i umede atingeau acum ceafa lui...

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Îndrăgostiţii vor conduce mai prudent!

Cine a iubit vreodată cu adevărat ştie! A simţit-o când se uita la vre-un film în care ea sau el murea sau a simţit-o când din întâmplare i-a trecut acest gând prin minte. Nu s-a putut abţine atunci, să nu-şi închipuie înfrigurat toate detaliile şi să înregistreze puternicele sentimente născute din închipuire.

Când iubeşti nu ţi-e frică doar că ea sau el ar putea fi rănit. Te cuprinde frica şi la gândul că tu însuţi ai putea păţi ceva, şi nu pentru că ţi-e frică de moarte sau de durere (când eşti îndrăgostit ţi-e frică cel mai puţin de asta), ci pentru că nu vrei să aduci disperarea şi tristeţea în sufletul persoanei iubite. Vedeţi voi, vorba aceea cu jumătăţile unite prin dragoste, e chiar adevărată. Te poţi trezi la un moment dat simţind că iubesti pe cealaltă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine.

Sunt curios ce sentimente o să vă producă acest filmuleţ acelora dintre voi care iubesc sau care îşi aduc aminte cum e să iubeşti. Iar dacă m-am apropiat în vre-un fel de ceea ce o să simţiţi, şi vreţi să împărtăşiţi, puteţi să o faceţi printr-un comentariu. Iar dacă totul vi se pare un bullshit sau oricum, ceva exagerat, respect părereavoastră şi vreau să o înţeleg.

Care o fi adevărul, există întradevăr acele jumătăţi de care se vorbeşte sau sunt nişte noţiuni demodate care nu îşi mai au rostul în lumea modernă?

marți, 2 septembrie 2008

O nouă specie literară - statuia


Senzaţia e cea mai subiectivă trăire umană. Ne uimeşte prin spontaneitate şi încărcătura puternic subiectivă, chiar stranie uneori. Senzaţia e felul în care subconştientul îşi demonstrează prezenţa în fiinţa umană. Modul în care majoritatea o conştientizăm e prin apariţia întrebării: De ce simt asta acum, în acest loc, cu această persoană sau în această împrejurare?

Statuia sculptorului nu e altceva decât reprezentarea universului interior în lumea reală - transpunerea unei senzaţii în material. Acum imaginaţi-vă o statuie din cuvinte, o statuie care nu are nici o limitare fizică dată de materie sau vreo lege din lumea reală - o statuie care se foloseşte doar de imaginaţia cititorului pentru a putea recrea senzaţia autorului într-un alt univers interior.

Ca specie literară, statuia e o creaţie de scurtă întindere, în versuri sau în proză care are ca singur obiectiv trezirea unei senzaţii în imaginaţia cititorului. Văd apariţia ei ca pe o conştientizare mai largă a faptului că arta există doar prin prisma universului interior. Mai mult, ea poate fi un sprijin pentru artistul modern care nu are talent la pictură sculptură sau muzică şi vrea să transpună propriile senzaţii fără a se lovi de bariera materialului.

Impactul acestei idei în lumea literară e greu de prevăzut. Mult mai probabil însă ar fi un impact în lumea virtuală a blogger-ilor, unde s-ar mula extrem de bine pe spaţiul restrans destinat unui articol şi pe lipsa de prejudecăţi cu care începe să ne obişnuiască această lume. Ca un exemplu dau articolul meu anterior "Mireasă cu aromă de tutun" şi articolele sper numeroase pe care le voi scrie în acest format.

luni, 25 august 2008

Mireasă cu aromă de tutun


La mese veselie, nuntaşii se înfruptă din mâncare şi închină pahare cu băutură; pe ring dansatori aprinşi de dans. Masa mirilor, în centrul sălii - mireasa tânără şi frumoasă, în rochia-i albă, şade pusă pe gânduri cu ţigara aprinsă în mână. Privirea meditativă se opreşte din când în când pe lucrurile din jur. Mi-o închipui într-o pauză la servici, singură, cu gândurile ei, savurând pauza şi nicotina. Gestul comun şi vulgar al fumătorului înrăit contrastează puternic cu simbolul încă existent al rochiei albe şi al evenimentului în sine. O altă după-masă dintr-o viaţă care pare mai uşor de îndurat după o binemeritată pauză de ţigară.

vineri, 4 iulie 2008

Ţi-atât de uşor să mă pierzi


Atenţionare!!! Acest articolul poate crea disconfort sufletesc. Nu este recomandat idealiştilor.

Zbuciumul ce vine cu apropierea, îmi apasă pieptul. Cu pas grăbit străbat trotuarele goale, preocupat de primele cuvinte pe care o să i le spun. Încercările de a-mi imagina răspunsul ei mă chinuie si mai tare. Îmi trece prin minte să mă întorc, dar stiu că nu o s-o fac. Sentimente care nu se alăturaseră niciodată în trăirile mele de până acum, se îmbulzesc într-un pogo nebun spre a-mi pune stăpânire pe simţuri. Fericire, frică, nerăbdare, nelinişte - le simt pe toate în acelaşi timp. Stomacul şi pieptul mi-s frământate de o durere ciudată - mai mult o incapacitate de a respira. Palmele îmi sunt umede şi reci. Picioarele nu îmi mai dau ascultare, şi sovăi câteva clipe lângă un colţ. Îmi simt tâmplele pulsând puternic şi oricât aş încerca, sunt incapabil să-mi ordonez gândurile. Chinul care îmi macină firea de săptămâni întregi a ajuns la apogeu. Trebuie să-i spun!

Aşteptata îmbrăţişare se naşte asemeni unei scântei, uimindu-ne pe amândoi. Frica şi neliniştea se desfac asemeni unor cătuşe. E prea mult! Îmi vine să mă dau cu capul de stâlpul de piatră al porţii, să muşc din scoarţa copacului de deasupra noastră. Degetele ei... nu pot să cred, le ţin în mână! Le strâng şi le sărut fără să ştiu ce fac. Sunt atât de minunate, îmi sunt atât de dragi. Fiinţa-i întreagă, e o minune. Ochii ei - acea strălucire aparte, încep să prindă glas în conştiinţa mea. Ultima răsuflare nu mai iese din piept, ne privim în ochi şi parcă plutim. Fără vreo mişcare a buzelor, şoaptele ei se aud limpede în liniştea serii: te iubesc, te iubesc, te iubesc... Cu tăria unui diamant, ia naştere un gând: "Aş face orice pentru ea!" O sărut, şi totul ia foc - o furtună de fericire.

E seară, iar eu o aştept din nou să sosească. Gândurile şi simţurile mi-s pline de ea. Îmi aduc aminte cum azi mi-a atins aproape imperceptibil mâna în timp ce strângeam amândoi masa, acasă la părinţii ei. Privirea care a urmat mi-a fost atât de dragă încât era cât pe ce să o iau în braţe şi să o sărut, cu tot cu vasele pe care le avea în mâini şi părinţii care ne priveau. Din prima seară când am îmbrăţişat-o, nu a trecut zi în care să nu ne spunem te iubesc măcar printr-un gest sau o privire. Nu mai putem înţelege trecutul, iar viitorul nu ne interesează. Tot ce cunoaştem e clipa.

STOP!

Tăiaţi orice închipuire a vre-unui final la această poveste; decupaţi şi lipiţi imaginea peste univers şi înrămaţi totul în atemporal. Priviţi! Iubirea perfectă! Cu toţi ne dorim să avem un astfel de tablou măcar pe unul din pereţii sufletului, însă de multe ori preţul se măsoară în răni pe care nici timpul nu poate să le şteargă.

Cea mai plăcută şi dorită boală: boala fericirii. Ca şi cu orice boală, organismul uman începe o luptă inconştientă încă de la instalarea ei. Iar această luptă nu poate avea decât un singur deznodământ: moartea gazdei sau vindecarea bolii. Da..., se poate muri si din dragoste uneori. Pentru cei care se uită la ştirile de la ora cinci sau la unele emisiuni tv cu titluri pline de "romantism", acesta începe să devină un fenomen normal. Recent întors din concediu, unde am avut televizor în camera de hotel, prin bunăvoinţa "bârfelor de la ora cinci", am avut şi eu norocul să vizionez sacul de plastic al unui spânzurat din dragoste.

Chiar dacă finalurile tragice sunt cele mai gustate, de cele mai multe ori organismul uman învinge, arma lui secretă fiind obişnuinţa. Cred că e momentul să precizez din nou faptul că mă refer la dragostea naivă, dezinteresată, care în multe cazuri devine şi mai puternică atunci când devine raţională. Însă gălăgia cu care ne-au obişnuit vecinii, pe unii din noi, nu ne lasă să ignorăm procentul mare a cuplurilor care nu reuşesc să gasească drumul menţionat mai sus. Din păcate, în societatea de azi, în multe dintre cazuri, dragostea naivă descreşte în intensitate, fără să predea ştafeta unei sentiment de iubire conştient, şi după un anumit timp devine doar o obişnuinţa, o frică de a renunţa la comoditatea relaţiei curente şi a caută ceva mai bun.

În trecut scriam poezii de dragoste şi eram absorbit de partea naiva a dragostei, acum însă mă interesează acel moment când se face trecerea de la dragostea naivă la cea conştientă - acel moment în care vălul înşelător al dragostei începe să dispară şi începi să privesti persoana iubită obiectiv. Ce trebuie să vezi în acel moment ca să ştii că ea e persoana cu care vrei să-ţi petreci tot restul vieţii? Ce va ţine aprinsă flacăra iubirii acum când tot misterul a dispărut iar persoana iubită a rămas despuiată fizic şi psihic în faţa ta, într-un pat care se numeşte obişnuinţa? Poate pare puţin, dar e destul ca acea persoană să aibă trei calităţi pentru a deveni perfectă pentru tine:

Un ciclu sexual asemănător cu al tău, astfel încât reaţia sexuala să nu aducă frustrare nici unuia dintre parteneri. E bine ca relaţia sexuală să fie mai mult decât o refulare a tensiunilor sexuale acumulate, şi să se bazeze întotdeauna pe un sentiment de dragoste. Nu facem sex, ci dragoste, deci actul sexual în sine, e un cadou pe care îl faci celuilalt, nu o plăcere pe care o revendici. Micile perversiuni dau un farmec aparte, dar nu vreau să intru în detalii în acest domeniu atat de particular ;).

Să fie drăguţa - vreau să fac aici o precizare pentru fete: drăgălăşenia nu e doar fizic. Fetele fiind foarte preocupate încă de la vârste fragede cu propria carapace, tind să îşi formeze o concepţie greşită despre ceea ce înseamnă drăgălăşenie. Drăgălăşenia e mai presus de frumuseţea trupească deşi se oglindeşte în ea. Dragălăşenia e dată de caracter, de modul în care persoana respectivă priveşte viaţa. O fiinţa pesimistă şi cu probleme de încredere în sine nu va reuşi niciodată să fie draguţa, nici chiar cu un fizic de model. Vestea bună e că depunând un oarecare efort ne putem schimba, iar unele relaţii au darul de a schimba în bine partenerii. Deci cred că e clar acum - drăguţa nu înseamnă frumoasă, şi chiar dacă fizicul e oglinda, dragălăşenia e dată în mai mare parte de caracter.

Să o poţi aprecia sincer pentru realizările ei şi puterea ei interioară. Cu toţi avem un talent doar al nostru, pe care îl punem sau nu în practică. Oricare ar fi acest talent, nu este cu nimic mai prejos decăt talentul altor persoane. Diversitatea ne face unici şi la fel de valoroşi chiar dacă nu în acelaşi domeniu. Greutatea cea mare este de a descoperi că nu doar talentele populare sunt valoroase şi de a ne dedica viaţa domeniului în care suntem talentaţi, fără grija exagerată la opinia publică. Atunci când vei putea admite că eşti valoros şi o să-ţi dedici viaţa potenţării acestor talente chiar dacă nu sunt din gama celor populare, o să devii cu adevărat puternic. Problema cu oamenii e că încearcă să găsească modelele succesului în modelele emise de societate şi caută prea puţin în propriul univers. Chiar şi noţiunea de succes diferă de la univers la univers. Un om care şi-a descoperit talentul şi l-a facut parte din cariera sa, este un om care dă dovadă de putere interioară şi va reuşi în viaţa.

Nu e nimic mai perfect decât expresia "necesar şi suficient" - oricăt de puţin ai lua, devine nereuşit şi mediocru; oricât de puţin ai adăuga, devine lipsit de eleganţă şi arogant. M-am gândit îndelung la cele trei caracteristici descrise mai sus; am încercat să o găsesc pe cea mai importantă, dar oricât le-am cântărit, aveau aceeaşi greutate. În concepţia mea de acum ele formeaza miezul necesar şi suficient al partenerului perfect. Şi dacă vă întrebaţi de ce am pus sexul pe primul loc, asta e pentru că vreau să las loc la nişte glumiţe, unor oameni care au umor. Vă doresc o relaţie cât mai aproape de cea perfectă, iar dacă dragostea se transformă în obisnuinţă, şi nu părăseşte acest făgaş nici după mai multe încercări chibzuite de resuscitare, nu vă mai trageţi pe cur, nu faceţi nici în ruptul capului jurăminte, ci căutaţi-vă jumătatea!

miercuri, 18 iunie 2008

Fiii României


Adevar: "Cei mai buni fii ai României au pierdut ieri in faţa fiilor Olandei."

Vreau să subliniez "cei mai buni" - tot ce a putut naşte această ţară în domeniul fotbalului e în această echipă, ei sunt cei mai buni.

Nu o să întreb ce înseamnă pentru România faptul ca am pierdut. Dar cu toată fiinţa doresc să întreb ce înseamnă pentru România faptul că nu am reuşit să dăm dovadă de hotărâre, dârzenie şi curaj în acest meci. Câţi dintre români au crezut cu adevărat că o să câştigam? Câţi nu au sperat într-un egal Franţa - Italia şi sperau să putem menţine un 0 - 0 cu Olanda? Chiar dacă buzele făceau planuri pentru sferturi în adâncul nostru nu credeam asta sau cel mult o vedeam ca pe un noroc, un cadou picat din ceruri. Adevărul e că dacă am fi câştigat asta ar fi fost.

Fraţilor, mentalitatea asta blazată trebuie înlocuită cu una de luptător dacă vrem să ajungem să fim învingători. Să strângem buzele în tăcere. Când sufletul e hotărât nu mai are nevoie de pălăvrăgeala gurii pentru îmbărbătare, si lauda nu face bine nici celor buni. Avem destule experienţe prin mocirla mediocrităţii, e timpul să scoatem capul afară să arătăm că putem mai mult, dar pentru asta ne trebuie doua lucruri: dorinţa şi curajul de a avea încredere în noi înainte ca rezultatele să înceapă să apară.

Nu ştiu dacă s-a remarcat, dar nu mai vorbesc despre fotbal de mult.

HAI ROMÂNIAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!

joi, 5 iunie 2008

Cine are dreptul să afirme că există Dumnezeu?

Nimeni!

Cine are dreptul să susţină că înfăptuieşte spusele Domnului?

Nimeni!

Cine are dreptul să te înveţe despre Dumnezeu?

Nimeni!

Dacă ţi-e frică de moarte şi asculti sfaturile preoţilor, pastorilor, etc şi mergi pe drumul spre salvare, oare Dumnezeu te iubeşte? Oare te poţi minţi pe tine, că faci asta din dragoste pentru Dumnezeu şi nu admiţi că te te iubeşti cel mai mult pe tine şi eşti înfricoşat că te-ai putea pierde?

Da, în timp o să reuşeşti să te minţi chiar şi pe tine, dar o să încerci mereu să induci aceleaşi convingeri în toţi cei pe care îi întâlneşti, doar pentru ai face părtaşi la aceeaşi ipocrizie şi a-ţi întări astfel noile tale convingeri.

Deci, cine a avut dreptul de a scrie biblia? Cei suficient de îndoctrinaţi o să răspundeţi: "Biblia e doar transcrisă de oamenii cărora Dumnezeu le-a insuflat adevărul!" Atunci să cred că Dumnezeu a creat femeia doar pentru ai găsi omului un animal de companie destul de inteligent?


18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".
19. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
20. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Sunt dezgustat de orice bărbat cu înclinaţii misogine, dar idea că Dumnezeu este un misogin îmi repugnă cu desăvârşire.

Biblia ne învaţă lucruri frumoase şi cu siguranţă e cea mai bună viziune pe care creştinii au avut-o până acum asupra lui Dumnezeu, dar felul în care ea naşte "credincioşi" sau aşa zişii "oamenii cu frică de Dumnezeu" îmi pare a fi greşit. Nu vreau să mai ascult nici o părere despre Dumnezeu de la nici un om, fie ea rostită sau scrisă! Pe Dumnezeu nu pot să-l găsesc doar singur, şi dacă mă las hărţuit de oameni nu o să găsesc niciodată acest drum. Iar când o să mor nu mă interesează dacă o să mai exist sau nu. Singurul lucru care contează pentru mine acum e cum îmi trăiesc această viaţă, şi cum găsesc drumul spre Dumnezeu, departe de gloata înfricoşată de moarte.

Iar pentru cei care vor ţine să-mi aducă aminte că pe acest drum nu voi sfârşi prin nefiinţă ci într-un cazan cu smoala veşnic fierbinte, nu pot decât să îi înjur din suflet: "Duceţi-vă Dracului!".

miercuri, 4 iunie 2008

TIFF 2008 - Fantomele lui Goya


Goya's Ghosts, SUA-Spania 2006, regia Milos Forman

Un film bun, care te face să simţi. Poţi să-ţi testezi reacţiile sufletului în faţa nedreptăţii fundamentale, să te laşi pradă frământării în întunericul situaţiei fără rezolvare, la lumina unei singure lumânări: ura faţă de cei care pot înfăptui acele fapte. Să te întrebi dacă ţi-ai pierde cumpătul şi ai răspunde păcatului cu păcat. Să încerci să te stăpâneşti, fiindcă ştii că astfel nu ai putea ajuta persoana nedreptăţită. Să laşi ura să te cuprindă ca pe o febră pe care ţi-o doreşti...

Poţi să te bucuri mai apoi de liniştea răzbunării în timp ce admiri puterea de caracter a celui care a înfăptuit-o, precum şi ingeniozitatea soluţiei găsite.

În final ai să fi uitat de mult ura, obligat de forţa neîndurătoare a repetării să te obişnuieşti cu nedreptatea, să o simţi doar ca pe o rană veche într-un război care încă nu s-a terminat. Ai să ajungi să înţelegi că a răzbuna nedreptatea e ca şi cum ai isca o ploaie de aur peste temniţa unde întemniţatul pe nedrept îşi trăieşte chinul fără să banuiască nimic. Oare îţi va fi mai uşor astfel, ca după ce anii vor fi trecut şi deţinutul va fi fost eliberat, să îţi oblojeşti rana adâncă a profundei păreri de rău pentru o viaţă irosită pe nedrept? Nu! Vei continua să lupţi în războiul tău căci astfel de răni nu se vindecă niciodată.

Asta îmi place să cred că a simţit Goya, pictorul spaniol care ar fi trăit povestea acestui film. În războiul lui, a luptat cu pensula şi pânza, pentru a lăsa posteriţăţii o imagine a nedreptăţilor înfăptuite, într-o perioadă în care singura modalitate de a imortaliza imagini, era pictura.

TIFF 2008 - Revoluţia mondială



Weltrevolution, Austria 2008, regia Klaus Hundsbichler

Un documentar despre revoluţia lui Stefan Weber, fondatorul formaţiei Drahdiwaberl din Austria. O revoluţie care a început în 1969 şi încă nu a luat sfârşit. O revoluţie în care armele au fost înlocuite cu pamfletul, caricatra, rock metal-ul, sexul grotesc şi cruzimea, toate puse în şcenă în concertele trupei
Drahdiwaberl.

Filmul te lasă cu o uşoară undă de pesimism. Chiar dacă cei de pe şcenă au curajul să critice în cel mai inedit mod conservatorismul, fascismul, comunismul, imperialismul american, făţărnicia politicienilor şi a oamenilor bisericii sau cruzimea poliţiei, chiar dacă reuşesc să îşi exprime dezgustul faţă de acestea, nici o soluţie la aceste probleme nu poate fi desprinsă din concertele lor. Un film pentru cei obsedaţi de sex, care vor să se lecuiască de această obsesie prin dezgust, un film pentru oricine vrea să se lecuiască de orice inhibiţie. O peliculă şocantă prin imagini şi prin faptul că nu ai ştiut nimic despre asta chiar dacă se întâmplă dinainte să te fi născut (cel puţin în cazul) meu, şi încă nu a luat sfârşit. Merită văzut, pentru a face loc unei idei noi, şi bineînţeles pentru a-i judeca părţile bune şi părţile rele, fără a ne grăbi să o acceptăm.

Links:
http://www.filmfestivalrotterdam.com
http://members.chello.at/drahdiwaber
http://www.drahdiwaberl.at


marți, 3 iunie 2008

TIFF 2008 - Duşmanul duşmanului meu

My enemy's enemy, Franţa-Marea Britanie 2007, regia Kevin Macdonald

Avem în faţă un documentar despre viaţa lui Klaus Barbie, comandant nazist, însarcinat cu reprimarea mişcării franceze de rezistenţa din Lyon. Aceasta e faţeta cea mai vizibilă a acestui film.

Poţi să te laşi impresionat de realităţile celui de-al doilea război mondial, să te pui în pielea celui torturat sau a torţionarului, şi să încerci pentru câteva minute să-ţi imaginezi viaţa fără laptopul conectat la internet, pizza adusă acasa, hainele mai mult sau mai puţin fiţoase pe care îţi place să le porţi, serile în cluburi sau pe terase... Să te închipui în haine sumbre şi prafuite, fără gel în păr, ci doar cu o şapcă fără gust, trecând prin oraşul în paragină, nu pentru a ajunge la molul tau preferat ci pentru a găsi ceva de mâncare, ca apoi să te poţi întoarce în ascunzătoarea care te ţine în viaţă de câteva luni. Şi dacă asta nu e de ajuns, poţi să te închipui în aceleaşi haine, cu acelaşi gol în stomac, şi aceeaşi dorinţă, dar împuşcat în cap, zăcând într-o baltă de sânge cu obrazul murdărit de praful aceluiaşi oraş.

Poţi să te laşi impresionat de puterea de caracter a omului Klaus Barbie, născut sărac şi fără respect de sine, ajuns să cunoască şi să aprecieze importanţa puterii de manipulare a celor din jur, şi care şi-a dedicat întreaga viaţă punerii în practică a acestei puteri în slujba idealurilor naziste. Întradevăr un om puternic - a reuşit să scape atunci când Lyonul a fost eliberat de către aliaţi, evadând de două ori din închisoare, pentru ca mai târziu să fie recrutat, plătit şi protejat de CIC (United States Army Counterintelligence Corps) pentru a lupta împotriva fascismului în războiul rece. Iar când americanii nu au mai putut să-l apere de francezi, care vroiau să-l condamne pentru crime de război, a fost ascuns în Bolivia unde a devenit influent economic şi politic, culminând prin înfiinţarea, cu sprijinul SUA, a celui de-al patrulea Reich în Anzi.

Şi totuşi sub faţetele vizibile ale filmului, adevărata idee începe să ţi se înfăţişeze tot mai clar. Interesele guvernelor, fie ele şi democratice şi mijloacele prin care încearcă să le ducă la îndeplinire, ţi se dezvăluie tulburător şi te simţi nesigur şi manipulat. Maşina strălucitoare, hainele scumpe, tipa tare ce te ţine de mână, dintr-odată nu-ţi mai oferă nicio siguranţă. Conduci tăcut spre casă şi priveşti mereu reclamele colorate din magazine pentru a te simţi acasă şi în siguranţă. Nu vrei să recunoşti că ar putea exista şi altceva în spatele culorilor calde; nu vrei să recunoşti că însăşi viaţa ta e manipulată de oameni cărora s-ar puta să nu le pese de tine.

duminică, 25 mai 2008

Un clubber la adunarea miliniştilor


Duminică ploioasă... automobilul aflat în mers vuia de vocile evlavioase ale celorlalţi ocupanţi care îşi povesteau faptele cuvioase, criticau faptele condamnabile ale cunoscuţilor sau deplângeau greutăţile prin care au trecut ei, familiile lor sau unele cunoştiinţe. De ce nu pot să fiu printre salcâmii înfloriţi de afara, să trec prin iarba crudă, spălată de ploaie şi să mă ascund în pădure?...

Am ajuns în satul uitat de lume unde azi urmau să se întâlnească sectanţii milinşti din Cluj, Bistriţa şi Zalău. Lumea era deja strânsă la Căminul Cultural care era folosit ca loc de adunare. Strângeri de mână, şi cuvintele: pace, soră şi frate ne însoţesc drumul spre intrarea în cămin. Mai fusesem la câteva adunări în trecut aşa că nu mi se părea atât de ciudat pe cât era.
Majoritatea erau oameni în vârstă dar veniseră şi destul de mulţi oameni de vârstă medie şi câţiva tineri. Căminul cultural mirosea a vechi şi era mobilat cu obişnuitele mese şi bănci din scândură veche acoperită cu hârtie albă de împachetat. Nici asta nu m-a impresionat foarte mult căci sunt obişnuit cu aceste relicve ale trecutului comunist şi chiar le îndrăgesc, identificându-le cu satul bunicilor unde mergeam vara în copilărie. Cu toate acestea, căminul era îngrijit, zugrăvit şi curat. În faţă, lângă şcenă se vedeau omniprezentele boxe şi microfoane pe care le vezi la aproape orice adunare de pocăiţi. Ele simbolizează influenţa morală şi materială pe care o primesc astfel de secte, din afară.

Atmosfera e un pic ciudată, seamănă mult cu o clasă de la ciclul primar, cu elevi naivi şi sârguinciosi care doresc să arate cât de bine şi-au învăţat lecţia. Se poate chiar observa o uşoară urmă de concurenţă care nu se prea potriveşte cu predica. Studenţii în biblie sau miliniştii cred în a doua întoarcere a lui Isus pe pământ, care va marca sfârşitul perioadei creştine pe care o trăim. Semnele "vremii de pe urmă" sunt dezvoltarea tehnicii, prezenţa "vrăjmaşului"(aşa îl numesc pe Satana) în activităţile oamenilor care s-au depărtat de Dumnezeu şi anumite evenimente petrecute de curând în "poporul lui Israel". Acest sfârşit va marca învierea tuturor oamenilor, credincioşi sau nu, care au trăit pe pământ între cele doua veniri ale lui Isus. Toţi vor primi o a doua şansă de a-şi demonstra credinţa către Dumnezeu. Aşa se compensează nedreptatea care a fost făcută celor care nu s-au născut în comunităţi creştine sau pur şi simplu nu au avut bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. După această probă, cei vrednici vor trăi veşnic alături de Dumnezeu, pe când ceilalţi (atenţie, aici apare cea mai şocantă veste pentru cel ce nu cunoaşte acestă sectă) vor trece pur şi simplu în nefiinţă, fără nici o durere, dracii şi cazanele cu smoală nu există. Apreciez simplitatea logicii: dacă Dumnezeu este "a tot iubitor", cum poate permite suferinţă veşnică chiar şi unor păcătoşi. Ar mai fi multe de spus despre ce cred miliniştii: profund dispreţ pentru preoţii convenţionali care iau bani pentru propovăduirea cuvantului lui Dumnezeu, neaprobarea icoanelor - ele sunt chip cioplit la care se închină oamenii, etc.

Adunarea a durat de la ora 10 la ora 15, cu o pauză de 30 minute şi o masă de 30 minute la final. Nu am scăpat de tortura prin plictisire la care supune orice religie creştină pe credincioşi mai începători într-ale fanatismului. Nu pot decât să mă întreb încă o dată: de ce nu putem iubi oameni fără să aşezăm masca blajină a fanatismului creştin, pe chipurile noastre?

luni, 19 mai 2008

Fericirea

Fiecare e fericit din când în când. Trecem prin viaţă şi câteodată ceea ce e în jurul nostru ne face fericiţi: un obiect pe care ni-l doream, un loc în care ne doream să fim, o persoană pe care vroiam să o întâlnim, o realizare care speram să ne dea un alt statut, etc. Am putea spune că trăim şi din când în când viaţa se milostiveste de noi să ne dea fericirea, fericire pentru care luptăm inconştient şi pe care o căutăm mereu inconştient.

Bine spus inconştient... Aţi văzut desigur oameni fericiţi într-o situaţie în care voi aţi fi cu totul deprimaţi şi indispuşi sau cel puţin puteţi imagina o astfel de situaţie. Cum se explică acest lucru? Fericirea vine din exterior cu frecvenţă aleatoare, noi trebuie sa fim deschisi tot timpul spre exterior şi chiar să încercăm prin orice mijloace să-l influenţăm în direcţia dorită. Spre norocul nostru, nu este deloc aşa! Fericirea vine din modul în care percepem exteriorul, din ceea ce înseamnă pentru noi exteriorul. De aceea un acelaşi lucru poate face pe unii fericiţi iar pe alţii chiar nefericiţi. Deci ceea ce ne face fericiţi sau nefericiţi nu este ceea ce avem sau nu avem, ceea ce suntem sau nu suntem ci felul în care privim aceste lucruri. Singura persoană care poate controla în totalitate fericirea noastră suntem chiar noi. Totul porneşte din interior, din felul în care privim lumea.

Azi m-am simţit rău, eram febril, mă dureau muşchii şi stomacul şi mă simţeam obosit. Eram la servici şi mă despărţeau multe ore de plecarea acasă. Toate acestea m-au indispus nespus de tare. Aşteptam din exterior o schimbare care să-mi îmbunătăţească această stare, dar ea se încăpăţâna să nu apară. Ba mai mult azi aveam şi responsabilitatea de a ajuta un coleg mai nou. Când acest coleg m-a întrebat ceva, mai mult cerându-mi o confirmare, nici măcar nu am înţeles ce m-a întrebat. I-am răspuns aspru şi fără chef, iar pe moment m-am simţit mai bine. Aşteptarea îmbunătăţirii venite din exterior şi întârzierea ei încăpăţânată, s-au acumulat inconştient până într-atât încât am ajuns să urăsc acel exterior, să-l simt tot mai coalizat împotriva mea. Imediat după ce supapa s-a pus în mişcare, mi-a părut rău pentru felul nedrept în care mă purtasem cu colegul meu, dar totul era consumat. De aş fi înţeles atunci că trebuie să-ţi produci fericirea din interior, să fii mereu stăpân asupra ei şi să nu aştepţi să ţi-o aducă nişte întâmplări aleatoare din extrior...

Mulţumesc lui Dale Carnegie, a cărui carte tocmai o citesc, şi sper să învăţ cât mai repede să pun în practică această lecţie învăţată acum. Recunosc, nu mi se pare deloc uşor, şi încă nu am soluţii pentru toate situaţiile, dar ceea ce am realizat acum va fi mereu în gândul meu.

miercuri, 30 aprilie 2008

Love

O să fie un articol scurt şi probabil cu greşeli de ortografie, dar simt ca trebuie sa-l scriu acum. Colegii de la servici o sa observe probabil că am ochii putin roşii, dar o să mă ţin tare.

Sunt convins că oricine cunoaste cuvântul din titlu, o să se gândească la un baiat şi o fată, de vârste apropiate, pe care îi vezi aproape tot timpul îmbrăţişaţi, sărutându-se sau de mână cel puţin. Da e forma cea mai vizibilă. Totuşi pentru ceea ce vreau eu să spun ar fi mai potrivit "appreciate".

Pe câţi oameni din viaţa dumneavoastră nu puteţi să-i apreciaţi pentru nimic? La câţi oameni nu gasiţi nici o parte bună? Eu recunosc, pentru mine există o persoană.... la care sunt destul de încăpăţânat sa nu găsesc nimic bun, deşi sunt sigur că există.

De câte ori atunci când persoanele din viaţa noastră manifestă părţi care nu le apreciem deloc, ne gândim la parţile lor bune? Nu cred că există persoană care să aibă doar părţi bune. Probabil aceasta ar fi fost adevarat si pentru Isus, dacă nu l-am fi cunoscut doar din cărţi.

O să ai prieteni dacă pe cei din jur îi consideri mai prejos de tine, şi îi folosesţi doar ca să te simţi mai presus? O să te placă, chiar şi o persoană de sex opus pe care o atragi fizic, dacă simte că nu o apreciezi? O să te placi tu pe tine dacă nu iubeşti pe nimeni şi ştii că nimeni nu te iubeşte?

Nu ştiu dacă o să devin vreodată religios, se zice că multora li se întâmplă mai ales spre bătrâneţe, dar un lucru nu înţeleg: de ce nu ne place să iubim, să apreciem? Dacă ar fi să existe aşa numitul "drac", eu zic că ar descrie un singur cuvânt: orgoliu. Dacă nu ar exista orgoliu ce rău ar mai exista între oameni?

Ştiu că v-am rugat şi în articolele precedente să îmi spuneţi părerile voastre, dar acesta chiar că nu are valoare fără ele. Aşa că rog pe toţi cei care au o vorbă de spus să o facă.

sâmbătă, 26 aprilie 2008

Încălecarea


Cu aceeaşi emoţie care mă stăpânea de fiecare dată, o trag jos de pe rogojină. Atingerea cusăturilor dure, antiestetice, dar solide, îmi produce ca de obicei furnicături de plăcere în pielea palmelor. Pare un pic prea grea iar aspectul e grosolan. Amintirea orelor de trudă în care o reparasem, îmi strecoară subtil un sentiment de mândrie. Simt în mine schimbarea provocată de ceea ce urmează să fac. Umerii aplecaţi şi plictisiţi se îndreptă, muşchii se contractă pe oasele dintr-o dată drepte, tresărind din starea de latenţă în care dormiseră. Suflarea nu mai e aceeaşi; aerul intră cu năvală pe nări, de parcă aş fi descoperit un simţ nou şi încerc să cuprind din câteva inspirări toate miresmele proaspete ale dimineţii. Ochi-mi sunt aprinşi, mişcările sigure. El mă aşteptă în curtea din spate.
Ţinând cu amândoua mâinile obiectul atât de preţios pentru mine, trec cu paşi repezi prin poarta care dădea într-acolo. În liniştea adormită singurele zgomote sunt cele provocate de noi.
E la fel de nerăbdător ca şi mine. Îşi ţine capul arcuit spre piept, iar suflarea-i agitată creează trâmbe lungi de abur. Pământul din preajmă e frământat, trădînd nerăbdarea cu care mă aşteptase. Încă de când îl vizitasem la prima geană de lumină a dimineţii, ştiuse ce o să se întâmple astăzi, iar pentru simţurile-i fine îl invidiez. Aşa că acum, văzându-mă sosind cu ea în braţe îşi ridică privirea, îşi ciuli urechile şi îi scăpă un nechezat puternic de încântare. Apropiindu-mă nu mă puteam opri să nu mă gândesc la perfecţiunea lui. Corpul zvelt şi suplu e un joc de muşchi care animează punctele gri de pe blana-i albă. Coama şi coada, lungi şi albe ca omătul, sunt răsfirate de vântul dimineţii. Bretonul prea lung, aproape că-i acoperă ochii, tresare sălbatic la mişcările energice ale capului. Nările dilatate periază vântul, iar urechile şi le ciuleşte la cel mai fin zgomot neobişnuit. Ochii blânzi şi negrii, îţi amintesc de privirea unei fecioare ce încă nu şi-a desprins calda-i încolăcire de pe gâtul tău.
Nu durează mai mult de câteva minute să-i aşez şaua peste pătura de protecţie şi să-i strâng cureaua de sub burtă până la gaura în care ştiam că e necesar. Aproape într-o mişcare pun stângul în scăriţă şi mă avânt în şa. O secundă îmi potrivesc piciorul şi în scăriţa dreaptă. Un îndemn, şi toată dorinţa acumulată explodează în tropote.
Poarta rămasă deschisă scârţâie rar în braţele vântului; undeva într-o răchită o ţarcă speriată tulbură liniştea dimineţii....

duminică, 13 aprilie 2008

Un clubber la slujba de duminică

Cel mai probabil că fiecare din voi aţi fost macăr o dată intr-un club şi măcar o dată la biserică. Până aici nu e nimic deosebit. Lucrurile devin interesante atunci când acţiunile se succed la un interval suficient de scurt în timp, ca noaptea în club să-ţi fie proaspătă în minte atunci cand eşti în biserică.

Părăsisem drumul judeţean acum vreo 10 km, iar drumul de pământ se afunda tot mai adânc în tăcerea pasiva a unei dimineţi ploioase de duminică - aproape nici o mişcare în curţile caselor. Eram doar eu. Într-un final locurile începură să devină tot mai familiare, iar amintirile din copilărie mă îndepărtau si mai tare de realitatea oraşului. Noaptea ce trecuse, pe jumătate dormită o mai simţeam doar prin ochii împăienjeniţi. Realitatea se schimbase la 180 de grade.

Curtea bisericii era pustie, doar o babă şedea tăcută cu lumânări de vănzare... probabil ea era şi cea care le facea. Am cumpărat două şi le-am implântat aprinse în nisipul reavăn, alături de celelalte. Nici un gând nu îmi tulbura liniştea, nici un mort, nici un viu, le-am împlântat pur şi simplu. Uşa bisericii scârţâia. Am intrat ca un extraterestru, în haina portocalie de schi, si am înaintat prin culoarul liber lăsat de femeile de la intrare, spre ceilalţi bărbaţi. Lumea probabil mă privea dar se străduia să nu se observe, iar eu nu încercam să descopăr privirile lor. Eram doar eu, deşi în mijlocul atâtor oameni. Scalpurile argintii îţi permiteau să găseşti uşor tinerii, iar degetele de la o mână îţi erau destule ca să-i numeri. Cei trei din strană erau şi ei foarte bătrâni, iar cântecul lor era tărăgănat şi mormăit; refrenul era desincronizat. Vocea tânără a preotului se auzea din altar, dar versurile îşi pierdeau la fel de uşor înţelesul ca ale bătrânilor, din cauza refrenurilor accentuate. De pe pereţi ne priveau o mulţime de sfinţi cu cruci, cărţi sau săbii în mâini.

Pacea care mă învăluia era desăvârşită, nimic nu putea să îmi curme liniştea, căci eram singur, doar eu şi universul. Întrebări au început să năvălească. De ce se adună oamenii dimprejurul meu în fiecare duminică aici? Care sunt fricile şi care sunt bucuriile lor? Asemeni mie erau nişte fire de praf în univers, totul gol împrejur! Ce câştigăm, ce pierdem dacă nu ne simţim singuri şi simţim o lumină caldă care ne înconjoară? Cât de îndreptăţiţi suntem să credem că există o astfel de lumină prin felul în care ne trăim viata? Lumina suntem noi, sau suntem doar nişte puncte gri învăluite de lumină? Dacă am aprinde fiecare lumina din interior, mereu, nu doar acum, am mai vedea lumina ca venind din exterior? Oare lumina pe care o simţim toţi acum nu e lumina noastra, lumina fiecăruia alăturată?

Şi clipa se spulberă o dată cu deschiderea uşilor altarului. Predica preotului e atât de lumească şi de opusă luminii pe care am simţit-o înainte încât şi bătrânii par plictisiţi şi aşteaptă ca tot ritualul să ia sfârşit şi să poată părăsi această clădire construită din piatra de sub dealurile lor. Iar eu mă întorc în oraş cu la fel de multe întrebări, pe care nu am încă curajul să le răspund aşa cum simt. Dintre frazele meşteşugite dar lumeşti ale preotului doar una îmi rămâne în minte: "Diavolul e asemenea unui câine legat în lanţ, dacă ştii să nu te apropii acolo unde ajunge lanţul, eşti în siguranţă."

Şi nu pot decât să mă întreb; ce se ascunde sub pozele cu fuste ridicate sau cele cu busturi goale şi musculoase de pe hi5: câinele care are aproape destul lanţ ca să te înşface sau luminiţe nesincronizate care nu fac nici o diferenţă în noapte? Oricare răspunsul, ei sunt cei care vor duce mai departe această întrebare.

duminică, 16 martie 2008

Primul blog - care e motivaţia de a-l scrie?

Trebuie să recunosc că mi-e putin greu să deschid uşa şi să încep să scot pe hol mobilă, aparatură, flori de cameră, tablouri.... ca să le vadă oricine trece pe lângă apartamentul meu de inchiriat. Poate mi-e ruşine de fotoliul ăla cu tapiţerie ruptă... Dar acum că am început să fac acest lucru, mă întreb care e motivaţia.

Să fii apreciat... asta nu-i de glumă! Iar dacă eşti apreciat pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce încerci să pari, asta e şi mai şi! Banii nu mai au nicio valoare în faţa acestui "produs". Nimic nu are valoare dacă nu te simţi apreciat. Poţi să ai o maşină tare, dar dacă nu te plimbi cu ea prin locuri in care lumea să întoarcă după ea capul, nu mai simţi nicio plăcere. Totuşi există oameni care compensează lipsa de apreciere cu o putere interioara, o apreciere de sine. Dar mă gândesc că iniţial, această putere interioară a fost creată tot din preţuirea manifestată de cei din jur.

Să te poţi vedea prin ochii altora, contează foarte mult pentru o persoana care vrea să se înţeleagă pe sine, pentru o persoană care încearcă să creadă doar în ce simte. O astfel de persoană vede mai departe decât maşina de fitze când se uită la un om; o astfel de persoană nu apreciază artificialul şi persoanele "butoi gol" care cred că singurul lucru ce contează e "carapacea".

Eu: nu am destulă putere interioară ca să fiu complet imun la parerile celor din jur; îmi place destul de mult "carapacea", dacă e purtată cum trebuie. Blogul cred că e un tool bun dacă vrei să spui ceea ce simţi şi să primeşti feedback de la alţii. Aş vrea să mai pun câte ceva sub carapace ca să învaţ cum să o port.