Călătoria spre al 24-lea articol

1. Scânteia
Ideea de a scrie pe web s-a născut din convingerea unui prieten că blogurile sunt generatoare de trafic. Asta se întâmpla în cadrul unui brainstorming legat de generarea de trafic pe internet. Înainte de această discuţie ştiam doar lucruri vagi despre blogging: ceva jurnal pe net (web log). Dar de ce dracu scriu oamenii astfel de log-uri chiar nu înţelegeam.

Tot acest prieten mi-a dat în fugă câteva link-uri la nişte blog-uri, şi când am început să le citesc, adevărata idee de blog a început să-mi scurme în conştiinţă. M-a cucerit din prima sinceritatea cu care vorbeau oamenii, puţin ştirbită ce-i drept de factorul "show off". Însă diversitatea deja existentă chiar şi în blogosfera românească compensează această tendinţă pentru acel ce ştie să aleagă.

2. Naivitate
Am început să scriu cu fervoare ceea ce simt, şi să cer părerile altora despre ceea ce scriam. Asta am simţit recitind primul meu articol postat - pasiune cu un iz fin de reticenţă. Încetul cu încetul a început să devină un stil de viaţa. Bătrânul meu laptopul care se plictisea zile de-a rândul înainte, a început să fie companionul meu aproape în fiecare seară. Mi-am dat seama că blogging-ul mă schimbă, îmi dă mai multă încredere în mine, sunt mai sigur în convingerile mele, iar părerile contra nu mă mai afectează la fel de mult ca şi înainte.

3. Banii, dar contează şi cum îi faci
În acea perioadă întâmplarea a făcut să vorbesc despre blogging cu o colegă de servici. Convingerea ei că bogurile pot aduce bani m-a prins din primul moment. Mi-a dat exemplu nişte blogg-uri românesti, pe care erau postate uneori chiar mai multe articole pe zi, împânzite de google ads, şi care păreau a fi susţinute de un trafic constant. Idea era super, dar parcă ceva nu funcţiona pentru mine. Nu găseam nici o plăcere să caut poze haioase, ştiri de actualitate sau deochiate şi să le postez cu viteză pe blog. Mi se păre anost. Şimţeam că ideea e bună dar trebuie să o adaptez ca să funcţioneze pentru mine. În plus aveam prieteni care mai în glumă, mai în serios regretau că o să devin comercial.

4. O cotitură norocoasă
Împrejurarea care să mă ajute să-mi găsesc propriul stil de a face blogging a apărut. Discutând cu prieteni despre blogging, am aflat de problogger.net. Acest blog, despre cum să faci blogging, pe care postează mai mulţi guru în acest domeniu, a definitivat ideea de blogging pentru mine.

5. Drumul meu
Nu e de ajuns să postezi des, trebuie să aduci valoare prin ceea ce scrii. Desigur că scriu în continuare ceea ce simt dar îmi pun mereu întrebarea: "Oare foloseşte asta cuiva?" Iar dacă răspunsul e negativ, pur şi simplu nu scriu despre acel subiect. Cel mai uşor mod de a crea valoare, este să îţi placă ceea ce faci, să contopeşti hobby-ul cu afacerea şi să te implici cu adevărat în acel domeniu. Deci la mine pe blog o să găsiţi foarte rar poze funny sau articole de actualitate, plasate doar ca să aducă trafic. În schimb citind acest blog şi întregind ideile mele prin comentariile voastre puteţi fi părtaşi la o luptă continuă şi reală de a înţelege universul, aşa cum îl văd oamenii normali ca şi noi.

6. Viitorul
Pe drumul spre al 100-lea articol, voi păstra cu siguranţă viziunea pe care o am acum despre blogging. Motivaţia mea de acum: articole cu conţinut apreciat de cititori, articole care vor naşte idei care vor trece bariera reticenţei şi vor apărea în coment-urile pe care o să le lăsaţi pe blog. Nu sunt stăpânul adevărului, de asta sunt sigur, dar mă preocupă realitatea şi vreau să aflu părerea voastră, deoarece noi toţi suntem realitatea.

Încercări vor fi o grămadă - cea mai mare pare a fi marketing-ul. Un content bun despre care nu ştie nimeni nu are valoare. Dar odată ce drumul în sine îţi place, bucuriile care le găseşti pe el sunt doar nişte bonificaţii în plus.

Soarele cât o monedă de cinci bani

Stiu, tu eşti tu, iar eu sunt eu. Îmi cunoşti de prea multă vreme situaţia ca să nu te fi obişnuit cu ea, şi nici mie nu îmi place să mă plâng. Dar sunt convins că ai fi privit totul altfel dacă acum patru luni când totul era bine, ţi-aş fi spus deodată că directorul român al firmei multinaţionale pentru care lucrez, a învârtit ceva afaceri murdare şi noi am rămas cu toti în stradă, fără salar. Realitatea e că trebuie să mă gândesc de unde o să fac rost de bani ca să trăiesc - nu cred că poţi înţelege ce înseamnă asta. De atunci tot prin interviuri - îmi vâjâie capul cu teste de personalitate, promisiuni ale firmelor de recrutare care te ţin cu sufletul la gură saptămâni de-a rândul ca apoi într-o dimineaţă să te sune şi să-ţi spună că firma client a ales alt candidat, oferte de salar la negru şi din astea. Şi încă nu am coborât ştacheta întratât încât să pot fi mulţumit cu aşa ceva. Încă îmi mai doresc un job decent, cu maşină de servici şi salariu acceptabil.

Şi fosta, să o ia dracu dacă ea m-a blestemat să ajung aşa, oricât m-ar fi iubit, nu era pe o lungime de undă cu mine. Ne certam în oraş de îmi venea să o lovesc, dar mă abţineam şi mai bine o lasam acolo pe stradă şi plecam. Tot ea venea la mine mai pe urmă, cu vre-un cadou, dar cadoul era material, nu reuşea să mă ajute cu nimic. Acum am auzit că e cu un ţigan ce a mai fost căsătorit şi are şi copii, asta din auzite căci nu am mai vorbit cu ea de atunci. Regretele pentru această relaţie sunt vagi, de fapt nici nu cred că există. Dar nu lipsa ei mă macină acum, ci pur şi simplu singurătatea.

Şi fiindcă totul nu era destul, acum bunica mea e în spital, iar din familia mea destrămată eu sunt singurul care o poate ajuta. Şi mă duc în fiecare zi de două ori la spital ca să fug după doctori să le strecor milioane în buzunar, cicolate şi cafea asistentelor, că altfel nici nu se uită la ea. Şi mai mult de atât, să ajung să mă milogesc la o incultă de infirmieră care nu are nici jumătate din şcoala pe care o am eu, să-şi facă datoria. Dacă măcar ar fi fost bunicul, căci ea e femeie şi eu ca bărbat sunt unele lucruri pe care nu le pot face. Operaţia a costat milioane, acum dau aproape un milion pe zi pe medicamente după care umblu disperat ore întregi pe la farmaciile din oraş ca să le gasesc. La spital nu au fonduri pentru aşa ceva. Noroc că aveau bătrânii ceva bani puşi deoparte căci altfel nu ştiu ce făceam, căci acolo nici măcar nu se uită cineva la tine dacă nu le împingi ceva. Nimic nu e bine, din rău în mai rău, sunt într-o gaură şi nu mai văd soarele nici cât o monedă de 5 bani.

Mă întrebi ce cred despre găsirea jumătăţii în dragoste... M-am săturat să mănânc conseve, şi să vorbesc singur, dar cred cu tărie că vei găsi cu atât mai puţin cu cât cauţi mai mult . Jumătatea ţi-o găseşti când te trezeşti în acelaşi compartiment cu tipa drăguţă după care ai strigat ca un nesimţit la iesirea din club, având mintea înfierbântată de alcool şi frumuseţea ei, şi acum începe să se lege ceva sincer între voi. Jumătatea ţi-o găseşti atunci când îi scrii numărul de telefon cu ir de buze pe o foaie şi ea reuşeşte să-l citească deşi nu se vede aproape deloc şi te sună a doua zi. Deci nu o mai caut, chestiile astea, pur şi simplu se întâmplă. A trecut jumătate din viaţa mea, am avut parte şi de relaţii frumoase, în care am dat ca un prost cu piciorul şi acum regret. Ele îmi inspiră optimism şi le păstrez cu mare preţ în sufletul meu.

...şi soarele o să răsară cât o monedă de cinci bani, iar fericirea acestei luminiţe o să fie atât de molipsitoare încât o să-mi lumineze întreaga viaţă. Aceşti cinci bani se află undeva în colbul umed de pe trotuare.

...şi tu stai toată ziua în faţa calculatorului la caldurică. Ştiu că te frământă viaţa şi esti preocupat să ţi-o faci mai bună, dar oare poţi de acolo să înţelegi situaţia în care mă aflu eu?

Jocul ielelor

Trecuse de ora 3 când am început să simt, că undeva, în ceea ce se întâmpla în jur, lucrurile ieşiseră din sfera normalului. Clubul căruia îi trecusem pentru prima oară pragul, părea OK, şi chiar îmi plăcuse la început. Pereţi de piatră, lumină obscură brăzdată strident de spoturi pâlpâitoare, muzică antrenantă şi plin de oameni. Încet, puţin câte puţin, încerc să mă desprind, ca să pot înţelege.

Ele daunsau încă în faţa noastră, şi nu păreau că vor să se oprească vreodată - haine strâmte, rotunjite neastâmpărat, decoltee zdrenţuite, mişcări unduitoare, încinse de joc, priviri aprinse care te pironesc iar apoi se pleacă, încercând o vagă undă de pudoare. Atingeri dorite pe trupuri atât de tinere, încât limita legalităţii era neclară, învăluită într-un iz de frică şi mister. Cu simţuri amorţite, intrau în horă la răstimpuri, şi băieţi. Primiţi cu braţe-ncolăcite pe după gâtul lor, erau tăcuţi şi sumbri, hipnotizaţi de jocul ielelor. Iar ele învrăjbite de concurenţă şi împinse de o flacără negru-sângerie ce părea să le ardă în suflet, îşi petreceau mâinile pe după gâtul altuia. Lipindu-se aprinsă, palmele-i umede atingeau acum ceafa lui...

Îndrăgostiţii vor conduce mai prudent!

Cine a iubit vreodată cu adevărat ştie! A simţit-o când se uita la vre-un film în care ea sau el murea sau a simţit-o când din întâmplare i-a trecut acest gând prin minte. Nu s-a putut abţine atunci, să nu-şi închipuie înfrigurat toate detaliile şi să înregistreze puternicele sentimente născute din închipuire.

Când iubeşti nu ţi-e frică doar că ea sau el ar putea fi rănit. Te cuprinde frica şi la gândul că tu însuţi ai putea păţi ceva, şi nu pentru că ţi-e frică de moarte sau de durere (când eşti îndrăgostit ţi-e frică cel mai puţin de asta), ci pentru că nu vrei să aduci disperarea şi tristeţea în sufletul persoanei iubite. Vedeţi voi, vorba aceea cu jumătăţile unite prin dragoste, e chiar adevărată. Te poţi trezi la un moment dat simţind că iubesti pe cealaltă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine.

Sunt curios ce sentimente o să vă producă acest filmuleţ acelora dintre voi care iubesc sau care îşi aduc aminte cum e să iubeşti. Iar dacă m-am apropiat în vre-un fel de ceea ce o să simţiţi, şi vreţi să împărtăşiţi, puteţi să o faceţi printr-un comentariu. Iar dacă totul vi se pare un bullshit sau oricum, ceva exagerat, respect părereavoastră şi vreau să o înţeleg.

Care o fi adevărul, există întradevăr acele jumătăţi de care se vorbeşte sau sunt nişte noţiuni demodate care nu îşi mai au rostul în lumea modernă?

O nouă specie literară - statuia

Senzaţia e cea mai subiectivă trăire umană. Ne uimeşte prin spontaneitate şi încărcătura puternic subiectivă, chiar stranie uneori. Senzaţia e felul în care subconştientul îşi demonstrează prezenţa în fiinţa umană. Modul în care majoritatea o conştientizăm e prin apariţia întrebării: De ce simt asta acum, în acest loc, cu această persoană sau în această împrejurare?

Statuia sculptorului nu e altceva decât reprezentarea universului interior în lumea reală - transpunerea unei senzaţii în material. Acum imaginaţi-vă o statuie din cuvinte, o statuie care nu are nici o limitare fizică dată de materie sau vreo lege din lumea reală - o statuie care se foloseşte doar de imaginaţia cititorului pentru a putea recrea senzaţia autorului într-un alt univers interior.

Ca specie literară, statuia e o creaţie de scurtă întindere, în versuri sau în proză care are ca singur obiectiv trezirea unei senzaţii în imaginaţia cititorului. Văd apariţia ei ca pe o conştientizare mai largă a faptului că arta există doar prin prisma universului interior. Mai mult, ea poate fi un sprijin pentru artistul modern care nu are talent la pictură sculptură sau muzică şi vrea să transpună propriile senzaţii fără a se lovi de bariera materialului.

Impactul acestei idei în lumea literară e greu de prevăzut. Mult mai probabil însă ar fi un impact în lumea virtuală a blogger-ilor, unde s-ar mula extrem de bine pe spaţiul restrans destinat unui articol şi pe lipsa de prejudecăţi cu care începe să ne obişnuiască această lume. Ca un exemplu dau articolul meu anterior "Mireasă cu aromă de tutun" şi articolele sper numeroase pe care le voi scrie în acest format.