Chiar şi pentru ei?

Oana m-a uimit azi. Stiu că e berbec şi berbecii se aruncă cu capul în faţă fără să gândească prea mult. Probabil că nici nu se putea ajunge aici dacă nu era aşa. Să vedeţi ce a pus la cale singurică, iar acum sunt o grămadă de bloggeri care o susţin şi se pare că va fi şi un ziar local care va face asta. Nemulţumită de nu ştiu ce piedică ce i-a fost pusă atunci când a vrut să doneze ceva pentru copiii care nu vor avea altfel nimc sub brad de la Moş Craciun, a demarat o acţiune ce ia amploare de la o zi la alta. Acţiunea s-ar putea numii "Bloggeri pentru copii, la Cluj", şi presupune promovarea sufletului deschis înspre a aduce câteva clipe de bucurie unor copiii care au parte de prea puţine astfel de momente. Vorba se va duce din blog în blog, din cititor în cititor. Organizarea va fi făcută de un ziar local şi o fundaţie non profit care va organiza un centru unde se vor strânge micile cadoaşe, pe care cei care îşi deschid sufletul, pot să le facă. Iar după ce totul va fi înfăptuit, vom putea citi depre bucuria ce am dăruit.

Pe Oana putem să o felicităm pentru initiativă, însă o acţiune de acest gen necesită aportul mic a multor persoane. Contribuind fiecare cu câte o ciocolaţică şi povestind un pic despre asta la prieteni putem înfaptui un lucru minunat împreună. Imi aduc aminte de copilăria mea, de bucuria Craciunului, şi mi-e greu să gândesc că unii copii nu au aşa ceva.

O sa mai urmeze articole despre detaliile acestei acţiuni, o să apara şi un articol în ziar. Pentru moment mă bucur că a început şi că sunt părtaş.

Pentru mai multe detalii puteţi să îi scrieţi Oanei la: oana.sarmasan@gmail.com.

Iubire vs. veşnicie

Aseară conduceam spre casă de la serviciu. Era noapte, la mine în tico - frig, ascultam Elvis Presley, cine a mai fost cu mine cu masina, ştie. Brusc şi de nicăieri un gând se ridică deasupra talmeş-balmeşului de gânduri cotidiene: De ce atunci când iubim, credem instinctiv că va dura veşnic? De unde asocierea aceasta în subconştientul nostru, când aproape toate exemplele pe care le vedem în jur, demonstrează statistic contrariul? De ce în acest caz, lovirile repetate cu capul de peretele de stâncă nu duc la rezultatul natural de a învăţa un adevăr valabil în majoritatea cazurilor: nu poţi trece cu capul prin stâncă? De ce ne încăpăţânăm să mai păstrăm chiar si adânc ascuns în subconştient, gândul că iubirea veşnică există, şi o să ni se întâmple şi nouă?

Cu pupilele dilatate datorită întunericului şi excitării produse de apropierea ei, cu stomacul în gât şi raţionalul atrofiat datorită sentimentului de fericire, şimţi că niciodată nu ai fost mai în măsură să juri că vei simţi toată viaţa ceea ce simţi acum. Fără să îţi dai seama că exact în acest moment eşti cel mai puţin stăpân pe fiinţa ta decât ai fost sau vei fi vreodată, faci un jurământ pentru tot restul vieţii. Nu mai poţi ţine în tine acest gând, trebuie să îi spui. O priveşti adânc în ochi şi îi şopteşti: "Te voi iubi veşnic!". Ea te priveşte şi simte că e adevărat, nu se îndoieşte nici măcar o clipă de adevărul pe care l-ai rostit. I se pare normal să fie iubită veşnic, la fel cum i se pare normal să te iubească veşnic la rândul ei. Mulţumiţi cu aceste jurăminte vă sărutaţi extaziaţi, apoi... (poate într-un articol cu pătrăţel roşu ;) ) Dar ce se va întâmpla în viitor nu depinde de fiinţele voastre îndrăgostite de acum ci de fiinţele care veţi deveni în acel viitor...

Acasa, nu m-am putut abţine să nu deschid subiectul. Caius îmi prezintă o terorie pe care a citit-o undeva, conform căreia s-a demonstrat statistic că iubirea adevărată durează în medie trei luni, iar în cele mai bune cazuri poate dura pâna la trei ani. După această perioadă se transformă în respect, obişnuintă şi alte astfel de sentimente delăsătoare. Asta dacă ai noroc să nu te desparţi sau să vă urâţi etern într-un mariaj "reuşit". Hm... Chiar dacă doar cu câteva minute înainte îi expuneam eu însumi, exact aceeaşi teorie, am rămas uimit să constat că acum căutam argumente să-l combat. Asocierea dintre iubire şi veşnicie e atât de profund înrădăcinată în subconştientul meu încât chiar şi acum că fusese demascată mai credeam în ea. Înţelegeam că iubirea poate scădea în intensitate, dar nu puteam concepe că va dispărea complet. Chiar dacă am avut partea mea de experienţe care să întărească regula, mereu imi închipui o relaţie viitoare care să mă împlinească. Şi gândindu-mă la această relaţie nu puteam să fiu de acord cu Caius. Nu pot să-mi închipui că în această relaţie nu o să pot regăsi din când în când iubirea nealterată. Nu pot concepe că de la un moment dat nu vor mai exista dimineţi când privind-o dormind, să nu mă cuprindă fericirea fără nici un motiv, să-mi pierd controlul şi să mă simt ca un naiv tânăr îndrăgostit. Încă nu am găsit-o pe Ea... însă nici o statistică nu îmi poate demonstra că nu există.

Poţi să îmi spui încăpăţânat, romantic incurabil, căci ştiu că e adevărat, mai sunt însă câteva lucruri pe care acum le ştiu, şi mă îndreptăţesc să afirm că Jumătatea ta există cu adevărat. Cheia veşniciei se află în înţelegerea şi acceptarea faptului că iubirea în sine este un sentiment fragil. Se naşte din subconştient dar cere hrana conştientului pentru a putea supravieţui. Iubirea necondiţionată, confruntată cu o perioadă suficient de lungă, pur şi simplu nu există, nu este un sentiment uman.

Poate sunt dintre voi unii care au avut relaţii mai lungi ce s-au sfârşit sau au avut momente de răscruce. Eu îmi amintesc de a mea. Îmi amintesc de acel moment când am simţit, cu toată încăpăţânarea mea, că totul se destramă, că eu nu mai iubesc şi ea nu mai iubeşte. Nu puteam fi nici unul sigur că iubirea a dispărut, dar nesiguranţa celuilalt ne împingea încet şi sigur spre sfârşit pe care nu ni-l doream nici unul. Căutam cu disperare motivele care m-ar face să iubesc din nou, şi spre surprinderea mea le găseam şi îmi era uşor să le numesc. Însă îmi era cu atât mai greu să i le spun, iar când i le-am spus nu au fost vorbe ci reproşuri. În acel moment trebuia să-mi dau seama că jocul a reînceput, iar acest joc cere actiune nu reacţiune. Dragostea e un cameleon care îşi schimbă înfăţişarea după sentimentele persoanei iubite. Confirmarea că încă te iubeşte, va veni dacă tu vei crea sau recrea motivele. Jumătatea există atâta timp cât nu vei înceta să o cucereşti şi recucereşti. Ai cucerit-o pentru prima oară atunci când v-aţi cunoscut, dar va trebui sa faci asta şi de aici înainte, chiar dacă vă treziţi dimineaţa îmbrăţişaţi sub acelaşi aşternut. E mult mai greu acum, căci trebuie să treci peste credinţa falsă că iubirea ei ţi se cuvine. E mult mai greu acum pentru că te cunoaste până în adâncul sufletului şi nu mai poţi uimi. Însă trebuie să fie cel puţin la fel de incitant ca şi prima dată, mai ales că ştii că îţi doreşti asta mai mult ca orice.

Cum percep alte persoane asocierea dintre dragoste şi eternitate:

• Oana: "Asa ca eu , prefer sa cred in Iubire + Eternitate = Noi , decat in Iubire Vs Eternitate. Si daca statisticile o sa imi vina vreodata de hac , pentru fiecare naiva din lume , exista un naiv pentru eternitate. "

Firele din părul tău...

De mult nu mai găsesc fire din părul tău atunci când curăţ covorul; a rămas doar praful. Îmi amintesc cât de profund impresionat am fost atunci când le-am găsit, la ceva vreme după ce ai plecat. Mirosul tău a dispărut şi el, cu timpul, iar acum mi-e greu chiar să mi-l închipui. Partea ta din dulap a rămas tot goală, unul dintre colegii de apartament îşi tine un costum acolo. Bicicletele noastre sunt încă legate pe hol de balustrada de la scări şi din timp în timp mă cert cu femeia de servici pentru ele. Iar farurile sunt încă aruncate în colţul acela de dulap unde îngrămădeam lucruri de genul acesta. Schiurile noastre stau îmbraţişate în debara. Ce noroc că nu ai loc să le duci la tine, căci astfel chiar şi aceste lucruri pereche ar fi fost despărţite. Tico se pregăteşte să devină orfan, fără mamă şi probabil foarte curând şi fără tată. Să ştii că încă nu am aruncat periuţa ta de dinţi. De atâtea luni stă tot în acel pahar de plastic alb lângă periuţa mea, pe care o schimb din când în când. Toate cadoaşele de la tine, acele lucruri, multe dintre ele confecţionate de tine, sunt bine ascunse în noptieră într-o pungă de plastic şi mi-e frică să le scot la iveală. Mi-am petrecut câteva zile scotocind cu inima strânsă prin memoria calculatorului şi a telefonului după miile de poze cu noi doi şi sutele de SMS-uri pe care ni le-am trimis. Într-o seara o să caut şi prin căsuţa poştală şi o să strâng totul pe un DVD pe care am să scriu "Doi copii...". Poate am să vărs lacrimi, în afară sau în interior, nu stiu, cum o să pot.

Scriu toate astea acum, fiindcă una dintre cele doua sticle cu vin ale noastre a fost desfăcută de colegii de apartament când eu nu eram acasă, iar acest lucru m-a întristat foarte. Ştiu că ei nu sunt de vină, erau beţi şi să spunem că nu ştiau. Nici nu i-am certat. Le-am spus doar atât: "Naşpa, sticla aceea avea valoare sentimentală pentru mine. Dar acum ce să fac, nu v-oi omorî pentru asta. Distracţie faină. Noapte bună!" Iar în gândul meu: "O valoare pe care voi nu aveţi cum să o răscumpăraţi, nici chiar eu nu pot...." Când am început acea colecţie îmi închipuiam că va ajunge cel puţin la 50 de sticle, înainte să începem să facem cadou nepoţilor din ele. Nu am reuşit să strângem doar două, iar acum ca o pedeapsă pentru depărtarea dintre noi, a rămas doar una.

Trebuia să scriu toate astea chiar dacă scriind aveam mereu impresia că nu ai vrea să le citeşti. Dar trebuia! - pentru tot ce mi-ai oferit în aceşti doi ani şi jumătate. Pentru primele seri când ne sărutam pe sub sălcii.... Pentru dimineţile când te strecurai în patul meu atunci când încă nu dormeam împreună, iar eu rămâneam peste noapte la tine. Pentru fiecare zâmbet care mă înnebunea de fericire. Pentru fiecare îmbrăţişare care mă făcea să mă simt iubit. Pentru cele mai fericite şi cele mai crunt de triste momente din viaţa mea. Mulţumesc! Pentru toate acestea şi toate câte nu pot fi exprimate ţi-am construit o capsulă a timpului în sufletul meu. Cât timp creierul îmi va fi irigat cu sânge, vei fi şi tu acolo.

O persoană dragă, pe care am întâlnit-o de curând m-a învăţat un lucru extraordinar: sinceritatea - sinceritatea faţă de mine, sinceritatea faţă de oricine. Sunt un ucenic harnic şi încerc să învăţ.

Cu fiecare gură de aer, caut... în alte persoane, în amintirile cu tine, dar nu găsesc doar străfulgerări înşelătoare - motivaţia a dispărut. Sunt mai puternic acum, dar ce folos? M-ai învăţat să iubesc, iar acum nu mai am ce. Am o viaţă, am un suflet, dar de ce? Totul e atât de real şi totuşi cât de înfiorător de inutil!

Te-am văzut în seara asta... ne-am întâlnit întâmplător. Am vorbit, am zâmbit, eu nu aş mai fi plecat, dar la un moment dat am simţit că trebuie, chiar dacă nu ştiu dacă îţi doreai asta cu adevărat. Aşa că am plecat. Dar încă mai cred în visul acela prostesc.... O să ne întâlnim peste câţiva ani într-o staţiune cu case vopsite cu var şi mare albastră, realizaţi, dar încă în căutare. Iar căutarea o să se oprească în acel sătuc pentru totdeauna.

Tango aniversare 1an Iulius Mol

Mugur de lumină

Acelasi drum
Zăcând în fum,
Aceiaşi paşi,
În scrum rămaşi.

Timpul se joacă table; paşii mei goi,
Caută miercuri, cărarea pentru joi.
Ei tainic şuşotesc, dar nu cuvinte,
Deci nu-nţeleg şi merg tot înainte.

Din umbra veche se naşte-n chip de domnişoară,
Un mugur de lumină ce-n suflet îmi coboară.
Uimit şi mut, privesc pe drum până departe.
Iar fumul se ridică spre zările înalte.

Ultimul dor

Corbi negri cu aripi mânjite de sânge;
Copaci bătrâni ce nu mai pot plange;
Piatra e rece, secata de dor,
Acesta e drumul ce-ncep sa ador.

Whisper of the Dark

Kill the raven
Drink its blood
He's the last friend
In thy heart...

Primul spectacol

Am ajuns cu două ore înainte. Ne-am îmbrăcat - fetelor le-a luat o veşnicie până s-au terminat de machiat. Am mai repetat în fugă de câteva ori într-o sală unde repetau şi alte formaţii şi am fost trimişi în culise. Cu sufletele aprinse şi senzaţia că ar mai fi trebuit să repetăm, ne-am integrat în învălmăseala de oameni, fiecare cu gândul la 2-3 minute din viitorul apropiat.

Culisele m-au impresionat cel mai mult: schimburi de păreri despre emoţii, câte doi trei colegi de trupă repetând o parte mai grea a coregrafiei, participanţi în diferite costumaţii, grăbiţi cu cine ştie ce treburi, grupuri strânse în jurul instructorilor - o frenezie generală, iar din faţă, de pe scenă, se auzea spectacolul în desfăşurare.

Şi mai palpitant mi s-a părut momentul dinainte de intrarea noastră pe şcenă, când săteam în spatele cortinelor laterale şi priveam trupele care erau în acel moment în desfăşurare. Colegi din trupe diferite se îmbărbătau înainte de intrarea pe şcenă; simţeam comuniunea ce s-a născut între persoane care se cunoşteau doar din vedere. Şi peste tot plutea nerăbdarea, emoţia dusă aproape de limita fricii. Chipuri crispate, zâmbete forţate, mişcări bruşte, toate ascunse publicului de nişte perdele de pânză.

Într-un final am ajuns şi noi să ducem aceste sentimente la extrem, iar în momentul următor intram pe şcenă.



În cadrul spectacolului de deschidere a anului universitar 2008-2009 al Casei de Cultură a Studenţilor, Cluj-Napoca, am avut deosebita plăcere de a trăi alături de colegii mei, momente deosebite de emoţie, concentrare şi fericire.

Pentru fericirea care s-a revărsat în sufletul meu la iesirea de pe şcenă vreau să mulţumesc domnisoarei instructor Alexandrina Pop (toată lumea îi spune Dina) şi colegilor în mijlocul cărora m-am simţit într-o echipă.