marți, 29 decembrie 2009

A iubi

În paralel cu sentimentul ce creşte în mine în aceste zile, simt că definiţia ce o voi da mai jos e o definiţie pe care nu o voi modifica în esenţă, tot restul vieţii.

A iubi inseamnă a oferi fără a cere nimic în schimb. Nu mă refer la oferirea unui cadou (poţi face un cadou oricui), ceea ce oferi când iubeşti e fericire (îţi doreşti să faci o persoană fercită), fără a aştepta fericire înapoi.

Prima situaţie ce îţi va trece prin cap e aceea în care tu încerci să iubeşti conform acestei definiţii, iar persoana pe care o faci fericită nu apreciază nimic din ceea ce faci tu. Eşti neîmplnit dar continui să iubeşti. E aproape inuman să ceri asta de la un om. Astfel de cazuri sunt foarte rare şi cred că niciodată nu durează.

Însă de cele mai multe ori ajungi să iubeşti persoane pe care le apreciezi foarte mult şi care te iubesc la rândul lor. Perioada iniţială când eşti doar îndrăgostit - oferi, dar aştepti ca şi cealaltă persoană să ofere, e o tatonare. O văd ca pe un mecanism natural de protecţie înainte de a te oferi cu totul unei alte fiinţe. Un mecanism prin care te asiguri cât poţi mai bine că nu vei suferi oferind totul fără a cere nimic.

Bineînţeles că nu e obligatoriul să ajungem să iubim, cum  nu e obligatoriu ca o iubire să dureze. Cred că e foarte normal să nu ne întâlnim prea des în viaţă cu acest sentiment, sub această formă. Consider că e greşit să spunem că iubim atunci când respectăm sau ţinem la cineva, şi ar trebui să ne rezumăm la vorbe ca: te respect, mi-eşi drag. Aceste sentimente înseamnă foarte mult şi nu ar trebui subestimate. Iubirea însă, e înfrângerea condiţionarii oricărui organism de a lupta pentru supravieţuire. Împotriva persoanei pe care o iubeşti nu vei lupta nici măcar pentru o nevoie atât de înaltă precum fericirea, fără a se pune în discuţie nevoile primordiale.

Nu ştiu de câte ori am fost îndreptăţit să rostesc: "Te iubesc!", sunt convins însă că de cele mai multe ori nu eram.

luni, 14 decembrie 2009

Greşelile mele

Nu pot continua să fac greşeli! Aştept ca din fiecare greşeală să învăţ ceva iar următoarea să fie mai mică, şi tot aşa până greşelile vor ajunge neglijabile de la sine, fără nici un efort. Dar aşteptarea aceasta durează prea mult iar în acest timp nu sunt mândru de omul care trăieşte în acest corp. Chir dacă e foarte comod să aştepţi şi să nu faci nimic, dacă vreau să mă schimb trebuie să încep să nu mai fac "greşeli" nu să aştept să nu îmi mai vină să le fac.

Unele greşeli sunt necesare. Altfel cum ai şti că e o greşeală pentru tine dacă nu ai greşit măcar o singură dată?. Am subliniat greşeală pentru tine, fiindcă nu trebuie să te încrezi niciodată în ceea ce spun alţii, trebuie să experimentezi cu propria inteligenţă totul.

E greu să depui mereu efortul de a acţiona conştient în orice situaţie, de a lua o decizie conştientă şi a nu aborda mereu soluţia cea uşoară. Nu îmi doresc să continui să trăiesc luând deciziile uşoare fără a mă gândi doar vag la urmări. Am început să nu mai dau vina pe nimeni şi să fiu responsabil pentru ceea ce fac chiar atunci când greşesc. Nu pot să fiu decât mândru când reuşesc asta.

Nu ştiu dacă am greşit sau nu în seara aceasta - faţă de tine. Tot ceea ce ştiu e că îmi doresc să fiu lângă tine şi nu sunt mulţumit de cum sunt atunci când sunt departe. Dar nu sunt prea mulţumit de mine în general, aşa că ar trebui să termin cu scrisul despre asta şi să trec la fapte. De un lucru sunt însă tot mai sigur: tu eşti jumătatea mea. 

vineri, 11 decembrie 2009

Melancolia vremurilor prostuţe

Stau pe marginea patului, cuprins de fantezie, puţin obosit de efortul cititului ce s-a adăugat oboselii acestei zile de lucru. Mobila familiară, biroul cu laptopul, noptiera cu toate cărţile începute şi telefonul care mă va trezi dimineaţă, îmi dau o anumită stare de beatitudine. Mă simt bine aici, o parte din visele mele sunt ascunse în această cameră.

În ultimele seri am citit, iar melancolia m-a purtat şi la acea perioadă din viaţa mea, când citeam mai mult şi nu aveam nici o grijă majoră. Singura grijă era dată de stresului de la şcoală. Frământări mai aveam şi atunci. Îmi auduc aminte de scârba şi frustrarea ce mi-o provoca uneori şcoala, de unele probleme de familie dezbinată şi desigur de câteva iubiri neîmpărtăşite. Atunci nu aveam nici măcar grija că nu iau atitudine în fata stresului ce mi-l provoca şcoala şi nu-mi asum o anumită strategie de a-l combate. Nu cunoşteam un alt mod de a privi viaţa aşa că o lăsam să meargă de la sine. Eram plin de vise măreţe şi false impresii despre puterea mea interioară care nu exita fiindcă nu făceam nimic în direcţia apariţiei ei.

Nu ştiam pe atunci că ceea ce e important în viaţă e o atitudine optimistă care să te menţină mereu în formă pentru a interacţiona într-un mod curajos cu mediul înconjurător. Nu ştiam că trebuie să transformi mediul înconjurător dacă e cazul, dar să nu te lăsi niciodată transformat de el. E important să fii în control când e vorba de tine şi să ştii ceea ce îţi doreşti, să lupţi pentru a deveni mai bun şi sa fi întotdeauna responsabil pentru faptele tale. E important să fii sincer, în primul rând faţă de tine, iar apoi faţă de cei apropiaţi şi chiar faţă de oricine. E important să ştii unde eşti şi să fii prieten şi cu cei mai slabi şi cu cei mai puternici decât tine. E important să nu priveşti de sus nici când ai putea fi îndreptăţit să o faci şi să înţelegi mereu nevoile celorlaţi. E important să iubeşti oameni şi să te înconjori cu oameni pe care să poţi să-i iubeşti.

Probabil aş mai putea adăuga şi alte lucruri pe care le-am învăţat de la viaţă de când am terminat liceul, însă nu vreau să creez o listă completă ci doar să descriu starea în care mă aflu acum. Un regret fin mă pătrunde: dacă aş fi ştiut aceste lucruri încă de atunci... Aş fi ştiut ce să studiez şi aş fi devenit bun în acel domeniu, aş fi strâns în jurul meu un grup de prieteni în preajma cărora să mă simt împlinit, aş fi avut curajul să-mi caut jumătatea şi să iubesc de pe o poziţie de egalitate. ...aş fi depăşit acest moment de neîncredere, frică, lene şi slăbiciune care mă împiedică acum să pornesc în forţă spre ţelul de a deveni o persoană de care să fiu mândru.

miercuri, 2 decembrie 2009

Nu vreau să umplu acest gol

M-am săturat să caut soluţii uşoare cu care să mă mint. Nu vreau să renunţ la golul pe care îl simt atunci când tu eşti departe, chiar dacă doar câţiva afurisiţi de km ne despart. De această dată, nu o să mai încerc să-l umplu cu niciun surogat. Nu vreau să mă prefac că am uitat, doar ca să pot fi puternic, deşi slăbiciunea îmi repugnă.

Sunt sătul de poveşti de dragoste, romantism, şi astfel de atitudini ce de multe ori te depărteză de realitate şi te fac să te simţi ca un copil prost ce se joacă în noroiul idealist al fanteziei. Cel mai important lucru ce mi-l doresc acum de la viaţă e şansa de a-mi construi fericirea alături de tine.

Totul e prea complicat fiindcă implică oameni şi suflete - suflete care simt durere, suflete care nu vor să provoace durere, suflete care iubesc. Când prezentul îmi aduce deznădejde, îmi rămâne doar speranţa, şi bucuria de a rămâne pe acest drum.

duminică, 29 noiembrie 2009

Căpitan la 27 de ani

Rupe filtrul mincinos, plin de protecţii şi trage fumul vieţii direct în piept. Chiar şi cea mai fină ţigară îţi va surprinde plămânii cu adevărata ei tărie.

Cocoloşit am fost din fragedă pruncie, dar asta nu e o scuză, căci mai apoi eu am fost cel care a păstrat această atitudine în felul cum priveam viaţa. Odată ce devii conştient de tine, nu mai poţi da vina pe nimeni pentru felul tău de a fi. Eşti propriul tău căpitan, iar nava ta se va îndrepta doar acolo unde o vei conduce tu. Deriva e tot un fel de a conduce, doar că nu mai eşti tu cel care decizi pentru tine, ci curenţii. Însă tu eşti cel care a iniţiat-o şi cel care o menţine.

27 de ani am trait într-o barcă numită "Destin". Coboram pe firul vieţii, ba molatec, ba tumultuos, după cum era apa. Din când în când sărea câte un peşte în barcă şi mâncam. Dacă nu, mă străduiam eu un pic şi prindeam unul. Peisajul era mai mereu interesant şi mă plictiseam doar câteodată. Egoist în felul meu de a fi, interactionam puţin cu celelalte bărci. Mi s-a întâmplat totuşi să iubesc, să urăsc, să-mi fie frică, să fiu fericit şi mereu să uit şi să trec peste. Dar sălciile de pe mal plângeau, iar eu nu înţelegeam de ce.

Uite asa pot trece anii şi te trezeşti că părul ţi-e lung şi alb, iar la vârfuri e înverzit de lână broştească, de la atâta tras prin apă. Lemnul bărcii a putrezit şi l-a îmblănit muşchiul. Nu are rost să spun ce urmează să se întâmple, lăutarii din popor se descurcă destul de bine. Idea e că barca rămâne în mormânt (atenţie, nu dau nici o explicaţie asupra locului unde mergi tu), mândruţa e de sărutat, iar vinul de băut.

În sfârşit m-am trezit la realitate: nu e de ajuns să visezi, trebuie să acţionezi pentru a-ţi atinge ţelurile. Iar pentru a avea ţeluri probabil îţi trebuie doar puţin curaj.

Acum trei luni

"Mi-a fost foarte greu să mă apuc de scris. Toate simţurile mi-s un gol - un gol pe care doar tu l-ai putea umple. În playlist sunt cele trei melodii de la tine, care au început să se repete de-o vreme. Îmi face bine să le ascult sau cel puţin aşa cred. Încet, dintre gândurile ce mustesc de tine, s-a cristalizat o întrebare: Ce însemni pentru mine? Puţin câte puţin, camera străină a început să se transforme într-o carceră dragă. Golul nu mai exista, iar deprimarea ce-i luase locul era atât de dulce, încât îmi producea bucurie. Nu-mi trebuia nimic din afară, îmi doream pur şi simplu să fiu singur cu acest gând nou pe care-l descoperisem."


Îmi vizitam mama în acea perioadă. Melancolia mea a speriat-o destul de tare. Ştiţi cum sunt mamele: nu te prea poţi ascunde de ele, iar eu nu aveam puterea să mă ascund de nimeni. Într-un final a trebuit să-i spun că e vorba de o domnişoară, ca să o liniştesc şi să îmi scuz comportamentul nepământean.


"Mă plimbam azi pe strada principală a orăşelului mic, englezesc, când cineva a exclamat pe neaşteptate undeva în apropierea mea. Exclamaţia nu-mi era adresată mie, desigur, dar te-a adus atât de neaşteptat în gândul meu, încât o bucurie inexplicabilă mi-a invadat fiinţa. Mi-am adus aminte cum am aflat de obiceiul acesta al tău de a exclama pe neaşteptate, si ce mă sperii aproape de fiecare dată. Prima dată m-am speriat atât de tare încât am crezut că te-ai rănit.

Cât de aiurea a fost SMS-ul pe care ţi l-am trimis azi. Mi-am dat seama abia când mi-ai răspuns, din acel singur cuvânt pe care mi l-ai trimis. Pe de-o parte era înţelegerea de a păstra distanţa şi a nu comunica, pe care o încălcam, pe de altă parte era felul în care mă înfăţişa pe mine: plin de viaţă, fără nici o problemă a sufletului, şi presupunând că şi tu eşti la fel. M-am simţit naspa o vreme, când mi-am dat seama, dar mi-a trecut, căci nu era adevărat."

........


De atunci nu am mai putut să mă gândesc la tine decât într-un anume fel. Iar lunile s-au scurs, uneori într-o fericire care te face să uiţi de tine, alteori cu deznădejde, dar mereu cu tine în gând, zi de zi. Totul e incert, aşa cum trebuie de fapt să fie viaţa, iar noi trebuie sa luptam CONTINU pentru a crea certitudini.     

vineri, 20 noiembrie 2009

Unde mă va duce viaţa?

Povestea fotografiei: Am furat-o dintr-o staţie de autobuz din Redcar, Anglia, chiar de lângă mama sa. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Îmi aduc aminte emoţia, frica de a nu fi zărit, dilema încadrării din poziţia în care eram, şi toate acestea în acea clipă până îşi va fi mutat privirea în altă direcţie.

luni, 16 noiembrie 2009

Definiţia iubirii - când nu eşti

Mi-e frig în mine şi am nevoie să mă încălzeşti.

luni, 9 noiembrie 2009

Ucenic în moara mea

Nu e chiar aşa grav... Moleculele îngrămădite spre a fi râşnite în moara organică, s-au oprit. Se privesc împietrite de frica neînţelegerii. Nu dor, nu produc bucurie. Stau proaste şi se uită una la cealaltă. Sufletul a uitat să bage şandramaua în priză şi e pe câmpie. Priveşte verdele şi albastrul cu o privire atât de tâmpă, de zici că are lipită pe retină o placă mată de gri. Sunt sigur că de fapt nu înţelege nimic ci doar  pozează cu neruşinare. Cam greu de iertat, aşa-i? Se crede pictor, dar nu e altceva decât o statuie de morar cu pântecul şi braţele prăfuite de făină - făină de molecule. Doi sfetnici diabolici, a căror motivaţie pur şi simplu nu o înţeleg, îi şoptesc dulcegării în ureche iar el îi crede. De-ar fi după mine i-aş încuia într-o piviniţă a morii sau mai bine i-aş mistui între pietre. Dar sunt bătrâni şi vicleni, mereu alunecoşi, iar eu un pic prea tânăr pentru a mă pune cu ei. Pe unul îl cheamă Egoism, pe celălalt, Orgoliu.

Aşa e la moară când sufletul uită să cupleze maşinăria după vreo pană de curent. Mai pot să respir şi eu şi să meditez la situaţie. Nu e uşor să fii ucenic. Când voi creşte mare, voi lua înnapoi ce este al meu. Această moară va fi a mea, aşa cum şi-au dorit părinţii mei, atunci când mi-au dăruit-o. Până atunci ea e a sufletului şi a celor doi sfetnici libidinoşi.

luni, 2 noiembrie 2009

Apa îmbrăţişează focul

Corpul aprins, cu forme feminine, se încolăcise în jurul unuia dintre picioarele mesei. Încerca disperat să ţină sub control durerea. Rămase încleştat, dar lemnul carbonizat cedă brusc, iar ea începu să se zbată din nou. Rămăşiţe din hainele şi părul ei se lipiseră pe gresie acolo unde se zbătuse când începuse transformarea. Se vedeau urmele unghiilor topite cu care scrijelise îmbinările atunci când durerea devenise insuportabilă şi pierduse controlul. Camera era plină de fum iar respiraţia mi-era deja apăsată de lipsa de oxigen. Nu mai ştiam de ce plâng: durerea de a o vedea suferind, gândul că o voi pierde pentru totdeauna, arsura fumului fierbinte, sau moartea ce se apropia?

Durerea transformării începuse să-şi piardă din intensitate, iar ea devenea conştientă. Se lipise cu spatele de perete, cu mâinile chircite la piept, încercând să-şi stăpânească simţurile înnebunite de durere. Doi bulbi aprinşi rămăseseră în locul ochilor ei albaştri. Mă privea inuman. Puteam să-mi dau seama că mă vede doar prin faptul că îşi menţinea capul îndreptat spre mine. Lăsând o mână lipită pe piept o îndreptă pe cealaltă atât de protectiv spre mine, de parcă durerea ei nu ar fi avut nici o importanţă. M-am apropiat de ea încet, iar când văpaia trupului ei a devenit insuportabilă m-am retras un pic în spate şi am îngenuncheat. Îşi retrăsese mâna ca să nu mă ardă şi mă privea cu acea faţă inexpresivă pe care doar cei doi bulbi ai ochilor ieşeau în evidenţă. Îşi mişcă partea de jos a feţei ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar buzele topite se sudaseră de parcă nu ar fi existat niciodată. Lacrimi argintii începură să se prelingă pe faţa de un roşu aprins. Durerea pe care o exprima îmi era insuportabilă. Gândul că nu voi mai exista ca să o ţin în braţe, mă înnebunea. Creierul înceţoşat de lipsa de oxigen îmi pulsa în tâmple. Plămânii sufocaţi îmi apăsau dureros pieptul, iar gâtul şi ochii îmi ardeau. Ştiam că dacă nu va reuşi să îşi coboare temperatura, va muri şi ea într-o agonie tăcută, privindu-mă cum eu deja mă sufocasem. Iar în acea cameră ermetică, nu exista nimic cu care să-i reduc temperatura trupului. Eu voi muri în curând, fără să o mai pot vedea vreodată.

Într-un ultim instinct semiconştient, m-am aruncat şi am cuprins-o convusiv în braţe. Arsura focului o simţeam estompat, aproape plăcut. În timp ce ultima fărâmă de conştiinţă dispărea, ultimul gând a fost: "Eu sunt făcut din apă..."

duminică, 4 octombrie 2009

Un animal... ce ciudat

Aveam încă în gură gustul ciupercilor crude pe care le mâncasem cu câteva ceasuri în urmă. Le verificasem îndelung compoziţia cu mirositorul de molecule pentru a mă asigura că sunt comestibile. Ameţeala foamei se mai potolise, iar calul avusese timp să pască din iarba luncii. Speram ca cel târziu pe seară să dau peste vreo aşezare de spaţiali şi să fur un scuter cu propulsie pneumatică pentru a putea înlocui acest mod primitiv de deplasare. Mă obişnuisem puţin cu manevrarea animalului, dar efortul pe care îl depuneam era extrem de obositor. Ieri avusesem de nenumărate ori tentativa de a-l abandona şi a porni pe jos. Încăpăţânarea mă oprise, iar acum eram încântat că nu renunţasem atât de uşor.

În copilărie citisem despre folosirea animalelor pentru a te deplasa, într-o carte găsită pe etajera metalică din cabina bunicului. Mă amuzase atunci ideea de a te urca pe un animal şi de a-l direcţiona în direcţia în care vrei să te deplasezi. Îmi păruse un joc, chiar o glumă şi o întrebasem pe mama dacă e adevărat. Îmi imaginasem altfel calul, dar expeienţa aceasta primitivă începea să îmi placă şi începeam să mă ataşez de animal. Regretam că muzeul holografic de la bordul transplanetarului pe care mă născusem, nu fusese niciodată reparat după avariile avute la unul dintre salturile spaţiu timp. Nu mai văzusem niciodată un cal ...

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Tu chiar existi, jumătatea mea...

Mă doare lenea ce-mi zâmbeşte din cangrena cărnii. Aş vrea să iau un fierăstrău cu dinţi ruginiţi şi să o tai grosolan afară. Să las rana căscată să sângereze curat, să ma înnebunească durerea, să mă cureţe, să-mi spună cine sunt.

Altfel, străbat străzile ude de ploaie, în uitarea nopţii sau în zarva neinteresantă a zilei, căutând un ţel inexistent. Fericit şi îngreţoşat în acelaşi timp, de poezia din sufletul meu, cu gustul ţigării depus pe gingii, mă mişc. Mă caut pe mine.

Întotdeauna am simţit în mine o lipsă, nu ştiam exact ce e. Puterea? Contactul cu realitatea? Dragostea? Dar simţeam că nu sunt complet, că nu sunt eu - acel eu împlinit care simţi uneori că poti deveni dar nu ştii cum.

Nu înţeleg cum ţi-a fost ţie atât de uşor. Fără să faci nimic ce ar părea deosebit din afară, lângă tine mă făceai să stiu cine sunt. Nu pot să cred nici acum că în acea penultimă zi m-ai facut să mă simt perfect. Trecusem peste prejudecăţi, frică, îndoieli, nelinişte şi o pace fericită îmi încălzea atât de simplu sufletul încât nici gândul că o să ne despărţim nu mă mai tulbura. Simţeam pentru prima dată împlinirea şi puterea de a fi eu. Această trăire era atât de adevărată încât rămăsesem fără cuvinte. Nici nu aveam nevoie de ele, căci te simteam. Acelaşi calm fericit, aceeaşi descoperire a propriei persoane, acelaşi sentiment ne stăpânea pe amandoi, deşi stiu... pentru tine era un pic diferit, ţie îţi era mai greu.

Mă bucur că am încercat atunci să pun în cuvinte şi am rostit doar atât: te iubesc. Pentru prima dată în viaţă am fost mulţumit de sinceritatea cu care am rostit aceste două cuvinte, de puterea cu care credeam în ele, de ceea ce exprimau - perfecţiune.

Nu pot să cred că exişti... că atunci când mă apropiu de tine sufletul meu se potriveşte perfect intr-al tău. Când îmbrăţişarea ta îmi încălzea trupul doream să licărescă dimineaţa, să se facă zi şi pe urmă iar seară, să se schimbe forma lunii, să treacă anii, şi să nu-ţi mai dau drumul. De câte ori nu ţi-am cerut la început, o clonă a ta, doar pentru mine. Mai apoi am simţit că trebuie să am originalul cu orice preţ - să laşi celelalte clone prin lume şi tu să fii a mea. Acum mi-e frică să te las să încerci să te duplici. Dacă şi vreun defect de-al tău,... ar dispărea? Nu pot să-mi permit asta, eşti perfectă şi lângă tine mă simt perfect.

Da.... o clonă de-a ta ar fi făcut totul mai simplu, ai fi putut face doi oameni fericiţi în acelaşi timp. Noroc că am ajuns la timp să te iubesc, ca să-ţi dau drumul şi să nu înnebuneşti. Nu trebuie să îţi mai scriu, nu trebuie să te mai sun, nu trebuie să te mai văd, nu trebuie să te mai ating, dar nu pot să nu te mai iubesc.

Toate s-au întâmplat acum două zile, care au trecut ca două săptămâni. Acum sunt doar eu, transformat pentru toată viaţa de apropierea ta, mult mai împlinit, şi totuşi atât singur, deja.

joi, 10 septembrie 2009

Florile tale

Sincer....
Mi-au înflorit în piept,
nişte flori.
Au încoţit pe nesimţite
pe plămânii umezi şi calzi.
Şi-au strecurat rădăcinile,
până mi-au cuprins inima.
Pentru a înflori, mi-au străpuns pieptul.
Sunt atât de frumoase...
Acum le poate vedea oricine.

Ajută-mă,
căci doar privirea ta le ţine în viaţă.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Două luni de viaţă şi meditaţie

N-am mai scris de aproape două luni... Ramân un pic uimit la această constatare şi mă întreb foarte sincer ce s-a întâmplat în acest timp. Da, s-au întâmplat multe, chiar multe... Concediu, dragoste, vară... dar cea mai hotărâtoare pentru această lipsa, este o transformare a mea. În trecut i-aş fi zis maturizare, acum însă, când de atâtea ori mi s-a întâmplat să mă culc cel mai convins adult şi să mă trezesc copil, tind săi spun transformare. Nu mă mai simt copil de o vreme, dar nici un adult stăpân pe tainele vieţii nu mă simt. Şi dacă asta consider eu că simbolizează maturitatea, trebuie să mă liniştesc cu gândul că nu voi fi niciodată doar aproape de această realizare.

Există trepte în devenirea ta ca om. De obicei evenimentele negative au acest efect. De exemplu, pentru mine, fiecare despărţire a însemnat o schimbare la nivel de idei, o "maturizare". Dar există o grămadă de alte exemple. E ca şi cum viaţa ti-ar aşeza un picior pe treapta următoare şi te-ar împinge de fund până îl aşezi şi pe celălalt. Apoi ajuns acolo, cu o schioapă mai sus, ea ştie că nu o să mai vrei să cobori, şi te lasă o vreme în pace, să te simti bine. Admiri noua priveliste, te simţi superior, plin de putere, iar după o vreme povestea se repetă. Te simţi din nou împins ruşinos de posterior, şi ajuns fortuit cu o treaptă mai sus, priveşti înspre ce ai fost ieri. Abia după ce totul se repetă de suficient de multe ori, treptele încep să se tocească în mintea ta. Nu mai percepi exitenţa ta ca pe o scară, ci ca pe un plan înclinat. Alegerea corectă e să priveşti în sus, să iei viaţa de mână şi să începi să trăieşti şi să urci, să urci şi să trăieşti... până ce aceste două cuvinte se încălcesc atât de tare unul în celălalt, încât devin unul şi acelaşi cuvânt.

Asta sper să se fi întâmplat cu mine în această perioadă în care ideile nu mi-au părut destul de puternice pentru a fi scrise. Şi ceea ce mai sper e ca directia în care privesc acum să fie în sus.

sâmbătă, 11 iulie 2009

Acel moment, când poţi spune: "te iubesc"

Îmi înmoi sufletul în fiinţa ta
Îl las să absoarbă
gânduri chiar şi sânge.
Nu mai mi-e teamă că l-aş frânge,
Mi-e teamă doar că n-ai mai exista.

Iubeşti, doar atunci când nu te mai gândeşti la alte posibilităţi - cum ar fi fost cu ea sau cu el, cum ar fi fost fără nimeni?... Există un moment, în care te eliberezi de toate aceste îndoieli. Devii uşor şi curat, iar o pace înnebunită de fericire îţi învăluie mereu sufletul. Simţi că poţi să-i spui "te iubesc", şi îţi doreşti să i-o spui tot mereu.

miercuri, 1 iulie 2009

E jumătatea mea?

Trei întrebări pentru a afla dacă e jumătatea ta:

  1. Eşti sincer faţă de tine şi faţă de partener, chiar şi atunci când aceasta implică dezvăluirea unor secrete care te fac să te ruşinezi? Sinceritatea nu trebuie să fie o obligaţie, ea trebuie să vină natural.
  2. Vă vine uşor să comunicaţi şi puteţi vorbi ore în şir fără a vă simţi nemotivaţi sau a vă plictisi?
  3. Primeşti putere din această relaţie iar partenerul simte acelaşi lucru?

Viaţă de plastic

Copil plictisit de jucăriile tale,
Ai regăsit azi, uitată sub pat,
Tristeţea tocită cu mâinile tale,
Şi urmele-adânci, ce ea ţi-a lăsat.

Rănile vechi se umplu cu sânge
Şi-ţi lacrimă ochiul adânc însetat;
Tot ce e nou, cu sete ai frânge
Dar tot nu-i destul pentru cât ţi-a furat.

Plăcere de plastic stăpână pe simţuri,
Un suflet vândut şi-un trup despuiat,
O foame de timp şi de convingeri,
Asta e tot, ce noul ţi-a dat.

Vorbeşti de iubirea de oameni
Prin masca ce-ţi şade ciudat,
Îns-a iubi, tu nu poţi pe nimeni,
Chiar şi pe tine-ai uitat.

marți, 23 iunie 2009

Oare ce s-ar întâmpla...

... dacă am fi cu toţii dintr-o dată sinceri? Dacă am trece pe stradă pe lângă necunoscuţi şi am şti tot ce simt ei, iar ei ar şti tot ce simţim noi....

Cât de schimbată ar trebui să fie lumea asta atunci... deşi noi am fi aceiaşi...

bla bla, o astfel de împrejurare ne-ar schimba atât de mult! Nici măcar nu pot să-mi închipui aşa ceva. Asta fiindca nu e ceva real, nu de alta.

Cred că dacă organismul uman ar fi fost înzestrat cu telepatie, sau firea umană cu sinceritate, această caracteristică ne-ar fi schimbat atât de mult ca specie încât războaiele, religia, reclamele, ... nu ar mai fi existat.

Mă întreb cum ar fi fost atunci...

vineri, 19 iunie 2009

Generation gap


Pe acoperiş la Iulius Mol.

marți, 2 iunie 2009

PARADA


Film Italia-Franţa-România, 2008

Un film dintre acelea care te fac să simţi, şi să te întrebi care e scopul acestei vieţi. Cât de importanţi sunt pentru tine oamenii?

Cel mai reuşit film dintre cele pe care le-am văzut până acum la TIFF 2009.

luni, 1 iunie 2009

Toţi ceilalţi


Film Germania, 2009

Înfăţişează viaţa de cuplu supusă testului realităţii. Un prim plan asupra unei relaţii, care dă naştere la întrebări.

Cât timp vei continua să spui te iubesc atunci când faptele celuilalt te fac să suferi? Cât de viabilă este o relaţie în care cea mai puternică dar şi ascunsă dorinţă e de a schimba ceva din tine pentru a putea fi compatibil cu celălalt? Ce se întâmplă când discuţiile despre diferenţele de concepţie şi mod de viaţă sunt ocolite, iar relaţia continua pe pilot automat? Şi totuşi spui şi simţi că iubeşti...

Inexistenţa unei concluzii finale te loveşte în moalele capului şi rămâi în beznă în faţa complexităţii unui sentiment atât de controversat: dragostea.

sâmbătă, 30 mai 2009

Flame and Citron


Film, Danemarca 2008

Danemarca ocupată de Germania nazistă înfăţişată din perspectiva a doi membri ai rezistenţei civile care au misiunea de a lichida informatori danezi.

Acţiunea previzibilă a filmului ar fi putut fi compensată cu o înfăţişare mai intimă a dramei celor două personaje principale.

Posibilitatea unei insule

Film, Franţa 2008.

Un sfârşit surprinzător de filozofic pentru un început tragi-comic în care societatea contemporană e înfăţişată în haina ei de mediocritate spirituală. Pe măsură ce acţiunea se derulează, începi să ghiceşti drama personajului principal, însă nu aceasta este idea filmului.

Secta înfăţişată la început asemeni unei trupe de circari ieftini devine o adevărată religie mondială care deţine puterea ştiinţifică de a clona omul şi de a-i transfera memoria vieţii anterioare. Conceptul de imortalitate este stâlpul principal al acestei religii.

Finalul, uimitor de SF pentru un film de la TIFF, înfăţisează versiunea clonată a personajului principal, făcând parte dintr-o nouă rasă umană, care a supravieţuit apocalipsei, dar se zbate pentru a regăsi vechile sentimente umane.

O idee interesantă expusă prea puţin realist pentru a fi interesantă.

marți, 26 mai 2009

Începe TIFF-ul de 2009

Festivalul International de Film Transilvania ediţia a 8-a, începe vineri 29 mai 2009 la Cluj. Zece zile de film scoase din tiparul hollywoodian, vor aduna în cinematografele clujene pe cei care apreciază la un film, idea, şi mai puţin efectele speciale. S-ar putea să aveţi bucuria de a ieşi din sală cu sentimentul de a fi vizionat artă cinematografică şi nu un produs al industriei de film.

luni, 25 mai 2009

Festival muzică veche la Cluj 2009


Într-o clădire ce pare să fi fost biserică evreiască, s-a improvizat o sală de spectacol. Probabil nu fără motiv îi spune Sala Tranzit, căci nu e terminată. Atmosfera lejeră, cu iz de folc te îmbie să iei loc pe podea după ce puţinele scaune sunt ocupate. Pereţii nezugrăviţi şi scena improvizată te duc cu gândul la un spectacol organizat în timp de război.

Aici a avut loc, pe seara zilei de 23 mai 2009, ultima reprezentaţie din cadrul Festivalului de Muzică Veche de la Cluj. Tema serii a fost muzica şi dansul din epoca lui Shakespeare. Ansamblul "Flauto dolce" şi "Passeggio" au reuşit să pună în şcenă, chiar şi în lipsa unui decor adecvat, un spectacol de teatru dansat ce m-a uimit în primul rând prin expresivitate.






Apus citadin


Havana Cafe

Comercial love

Vieţi irosite


Curte interioara, Cluj-Napoca

luni, 4 mai 2009

Romantic vs. realist


Abia se luminase de ziuă, iar plaja era încă gri şi pustie. Aerul sărat si umed mustea de libertate şi uitare. Opri maşina direct pe plajă, iar muzica invadă liniştea prin portiera deschisă. Sări desculţ pe nisip, şi începu să urle ca un descreierat. Ea îl privea uimită, schiţând un surâs intim, ştrengăresc. Îi vedea lumina şi fericirea de pe faţă, dar nu înţelegea intensitatea. Astă noapte la benzinărie, când zgribulise de frig la un pic de aer, iar el o luase în braţe, înţelesese că nu i-ar face vreodată rău. Simţise chiar mai mult, dar întâmplarea era prea recentă pentru a-şi recunoaşte acel sentiment. De fapt nu trecuse nici o zi de când îl cunoştea. Se ştiau din vedere, dar abia la ieşirea de aseară făcuseră cunoştiinţă.

Ieşi liniştită afara, se aşeză pe capota maşinii şi îl învrednici cu o privire ce simula compătimire. El înţelese că se preface şi înainte ca ea să încerce să se ferească o ridică în braţe învârtind-o prin aer.


- Băi, tu faci mişto de mine?! Tu nu înţelegi că nu e doar libertatea ce mă face fericit, ci tu.

O aşeză jos şi o privi întrebător. Ea îi răspunse ironic, cu aceeaşi privire:

- Chiar?

Ştia că întrebarea aceasta îl va înnebuni, dar chiar nu putea să-i spună nimic altceva, nu simţea nimic altceva. Chiar dacă ghicea nebunia sentimentelor lui, nu putea înţelege cum ar putea gândi aşa ceva. Răspunsul o uimi:

- Ştiu, eu sunt cel care nu se comportă normal. Dar nu mă mai ghidez după normal de multă vreme. Ştiu ce simt acum, dar nu îţi spun cele două cuvinte pentru că nu pot să îţi demonstrez, însă mi-am propus sa aloc timpul necesar pentru asta. Nu ştiu ce va ieşi.
- Să-ţi zic în faţă, ce cred despre asta?
- Da, clar!
- Nu eşti deloc realist. Să nu mă înţelegi greşit, mă bucur că sunt aici cu tine, deşi mi se pare o nebunie, dar nu mi se pare normal ca orele astea de când ne cunoastem să te facă să simţi ceea ce pretinzi.
- Ştiu, şi îmi place că eşti aşa realistă. Tot ceea ce vreau eu să sugerez e că aceste două firi diferite ale noastre s-ar putea întâlni în acelaşi loc peste un timp, chair dacă venind de pe drumuri diferite. Dar acum, mai fii un pic nebună cu mine!

Şi fără ca ea să mai poată protesta o luă în braţe şi alergă spre mare.

marți, 28 aprilie 2009

Un dop şi parchetul cojit

Dopul scăpat intenţionat pe jos aproape s-a oprit. Cu un hârşâit înfundat se înclină lent, şi cade pe o parte învârtindu-se tot mai rapid şi cu tot mai mult zgomot. Brusc îşi perde inerţia şi agonia ultimelor mişcări ia sfârşit. Zace în praful fin de pe parchetul lăcuit, cojit pe la colţuri.

E cald, poate prea cald. Soarele, cu un optimism sfârşit, taie o dungă îngustă în care joacă praful ridicat în aer. Imaginea îţi dă o senzaţie de sufocare. Devin conştient de geamurile închise, dar mi-e prea lene să mă ridic. Nu vreau să aud ce se întâmplă afară, zgomotele estompate îmi sunt de ajuns.

Hârşşş... scânteie, flacără, jar aţâţat şi trag fumul fierbinte direct în plămâni. Îl suflu spre tavan gândin-mă în acelaşi timp la acest gest - încă mai sunt optimist. Din ţigara dintre degete se ridică o coloană subţire de fum. Drumul lui mă surprinde. Cât e de frumos, cât e de imprevizibil! O demonstraţie de artă în această cameră comună şi atât de plictisită.

Hm, cât e de aproape această singurătate, mi s-a îmbibat în haine, în păr, în transpiraţia din palme, dacă îmi umezesc buzele o simt în gustul sărat al pielii. Nu am chef să scriu, nu am chef să vorbesc, nu am chef să întâlnesc pe nimeni. Nimic nu pare să merite efortul.

Oare ce o să fac după ce voi stinge această ţigară? Oare ce voi face după ce noaptea va stinge acest soare? ... mă voi învâti în aşternut fără să pot adormi. Voi bea nişte apă dintr-o sticlă de plastic fără dop şi îmi voi aminti de hârşâitul cu care s-a oprit în praful de sub pervaz. Voi gândi: "Măcar a avut o moarte plină de forţă şi dinamism"

Ce voi face după ce iarna va îngheţa această vară?....

luni, 30 martie 2009

Vom muri cu toţii



Un gând trist pentru cineva fericit, un gând fericit pentru cineva deprimat, doar un gând pentru un tânăr (mai este până la sesiune), un gând cu mare însemnătate pentru un bătrân, un gând important pentru un filozof.

Cât de minunaţi sunt oamenii observaţi în mediul lor natural, cuprinşi de vârtejul inconştient al vieţii, cu sufletul învălmăşit de sentimente, fără vreun gând prin care să-şi conştientizeze existenţa - just living. Iar când sunt fotografiaţi în acestă ipostază, pot deveni o adevărată operă de artă fotografică.

Aici o să găsiţi o poză mai mult decât interesantă, ce exprimă pentru mine ce am scris mai sus.

sâmbătă, 28 martie 2009

Definiţia dragostei

Vino, sa pot regasi drumul spre mine.

Octavian Paler




De multă vreme caut această definiţie. Mă apropii tot mai mult de capacitatea de a o exprima, dar nu ştiu când voi izbuti să o ating în totalitate. Definiţia lui Octavian Paler m-a atras prin simplitate şi prin conexiunile pe care le atrage de la sine.

Iubirea e singurul mod în care putem şterge într-o oarecare măsură egoismul natural al fiinţei noastre umane.

vineri, 27 martie 2009

Tu, în sufletul meu


Un timp am sângerat singur în încleştarea dorului.
Mai apoi, mi-am sfârtecat masca şi am plâns cu deznădejde.
Sinceritatea acestui gest m-a purificat, dar nu indeajuns.
A trebuit să plătesc cititori închipuiţi,
pentru a-mi putea curăţa spiritul - cuvintele au venit de la sine.

Şi toate acestea pentru ce - pentru că nu am putut înţelege alăturarea dintre iubire şi uitare?

De ce-ai venit la mine?
Cum ai putut intra în sufletul meu,
când nici măcar eu sau timpul nu îl întelegem?

Ai dansat înşelătoarea mlădiere a trestiilor,
asemeni unui supraom.
Fără efort ai spart luciul iazului în cioburi de oglindă,
iar în lumina ce-mi juca pe faţă,
m-ai mângâiat cu aripi de libelulă.

Fără a-nţelege argintul mat din ochii tăi,
I-am gravat în grabă pe scoarţa sufletului.




A trebuit să-ţi traduc poezia şi în limba sufletului meu! Mulţumesc, Iulia, pentru bucuria de a gândi această idee.

duminică, 8 martie 2009

Umple-ţi sufletul!


Sunt convins că pot exista persoane "pline" care nu au niciunul dintre sentimentele care m-ar umple pe mine. De când am început să gândesc conştient asupra vieţii, am acceptat că suntem diferiţi, şi fiecare e propriul etalon de normalitate. Tind să accept normalitatea ta, chiar dacă pentru mine nu e deloc normală. Încerc să o privesc prin ochii tăi.

Gândurile ce urmează au localizare clară: universul meu. De ţi se par ciudate, lasă-le aşa căci mie îmi sunt bune, de au un sâmbure de adevăr şi pentru tine, ia-le şi adaptează-le pentru propria ta fire.

Nu iubesc, nu am un ţel suprem, nu ajut alte persoane, nu mă apreciez - astfel definesc eu goliciunea sufletului în fiinţa mea.

Uneori mă las purtat de vârtejul inconştient al vieţii şi uit - doar pentru a-mi aduce aminte mai apoi şi a simţi din nou golul şi lipsa de culoare. Când mă cuprinde, şi sunt prea sincer ca să pot să-mi construiesc vreo mască sub care să-mi ascund goliciunea de propria-mi conştiinţă, mă întreb care e motivaţia unei astfel de vieţi. Acum când simt conştient golul şi nu mai e un motiv de depresie neînţeleasă, dar mistuitoare, mă întreb - în ce m-aş transforma dacă nu aş încerca cu fiecare pas şi fiecare suflu să-mi umplu fiinţa? Hm... Poate aş ajunge să înnebunesc şi să mă sinucid, sau poate pur şi simplu mi-aş crea o altă normalitate...

Deşi l-am aşezat pe ultimul loc între cele patru sentimente care m-ar implini, cred că aprecierea de sine este cel mai important. Nu poţi să iubeşti, îţi va fi greu să ajuţi şi nu vei găsi puterea urmăririi unui ţel, dacă nu te apreciezi pentru ceea ce eşti şi nu ai încredere în tine. Cheia acestui sentiment e în descoperirea propriilor tale talente şi valorificarea lor. Cea mai mare piedică este însuşi societatea în care trăim, şi îmbuibarea cu prejudecăţi la care ne supune.

Dacă descoperi că talentul tău nu are mare trecere în societatea de azi, s-ar putea să alegi să îl ignori şi să încerci să îţi cultivi unul dintre talentele la modă. Însă asta înseamnă să-ţi construieşti viaţa pe temelia unei minciuni. E ciudat când realizezi că urmarea talentului tău te va face apreciat tocmai de aceşti oameni pe care îi crezi la modă. Împlinirea lui le va atrage atenţia tocmai lor, cei care nu îl au. Frumuseţea unui om nu e calculată prin comparaţie cu prototipurile la modă ci prin cât de bine a reuşit să îşi "umple fiinţa" cu ceea ce îi cere. Refuzarea de a fi împlinit cu adevărat, mi se pare o jertfă prea mare adusă prejudecăţii.

Odată ce ai reuşit să îţi identifici şi valorifici talentele, apecierea şi încrederea în tine sunt implicit dobândite. Având doar atât, fiinţa ta e aproape plină. De aici îţi va fi foarte uşor să îţi creezi ţeluri şi să le urmezi, să te bucuri ajutând alte persoane şi să iubeşti cu adevărat.

Conştiinţa unui om e mereu în schimbare. Am înţeles asta după ce am rămas uitmit de unele schimbări radicale în ceea ce mă defineşte pe mine. De aceea nu pot garanta 100% pentru nimic din ceea ce voi simţi sau voi fi în viitor, însă îmi doresc ca aceste variaţiuni ale fiinţei mele, să fie mereu pe drumul spre o fiinţă plină, şi asta îţi doresc şi ţie.

miercuri, 4 martie 2009

The Curious Case of Benjamin Button


O singură idee: Fericirea este facilă oricui, dar nu e pe viaţă! Câmpul de bătălie pe care va trebui să lupţi pentru a o redobândi este dintre cele mai ciudate: propria ta conştiinţă şi propriul tău trup. Lupta în sine nu înseamnă nimic mai mult decât a face ceea ce simţi!

Un alt gând care merită totuşi o clipă de meditaţie e: moartea prin naştere. Ce înseamnă să întinereşti până ce vei ajunge să îţi uiţi amintirile, chiar şi abilitatea de a vorbi? Pe mine m-a lăsat puţin şocat. O astfel de moarte mi se pare mult mai tristă decât cea convenţională. Fuck the body, oricum e de căcat, dar nu-mi luaţi trăirile şi conştiinţa, le vreau până în ultimul moment, şi mai ales atunci!

Un film la care priveşti trei ore aşteptând să înceapă, dar nu mai începe. Sârşitul e lin şi te lasă să meditezi în voie asupra ideii de viaţă şi fericire, care e expusă pe faţă la final.

Poate mă aşteptam la mai mult de la acest film, sau poate pur şi simplu nu e pe gustul meu. Nu m-a impresionat prea mult . A luat Oscar-ul cumva?

luni, 23 februarie 2009

Revolutionary road


Cât de probabil e ca asta să mi se întâmple mie şi partenerului meu? Aceasta e întrebarea care te roade tot mai tare pe măsură ce filmul se derulează. Visele mele şi ale tale, visele măreţe a doi oameni comuni, sunt aruncate pe masa de joc a normalităţii la fel ca două zaruri.

Ne iubeam ca doi nebuni naivi. Ne-am căsătorit; am adus pe lume alte vieţi; avem o familie pe care o întreţinem. Totul pare să se oprească aici. În jur aceleaşi feţe măcinate de normalitate, iar în ochii lor expresia pe care nu vor să şi-o recunoască nici măcar lor însuşi: game over. Mie îmi vine să înnebunesc, nu mai suport! Vei fi tu însă alături de mine? Tu, care mi-ai spus că nu poţi trăi fără mine; tu, acela de care mă îndrăgostec mereu zi de zi... vei fi lângă mine... vei vrea să oprim coborârea aceasta sinistră în mormântul momotoniei.

Singurul lucru pe care îl regret la acest film e că nu a ales perioada contemporană pentru desfăşurarea acţiunii. Diferenţele dintre poziţia bărbatului şi a femeii de atunci, fură din potenţialul acestui subiect ce musteşte de realitatea mea şi a ta.

duminică, 22 februarie 2009

Twilight


- Apropierea ta e ispita pe care nu o mai pot ţine în frâu. Trupul tău e drogul ce mă poate transforma într-un ucigaş însetat de sânge. Mi-e aproape imposibil să te ating, să te sărut, fără a da frâu liber acestor porniri. E prea târziu însă pentru a avea forţa de a sta departe de tine. Te aştept de prea multă vreme.

- Ştiu că poţi să-mi faci rău chiar fără voia ta. Simt lupta dintre instinct şi raţiune de fiecare dată când eşti aproape de mine. Oare sunt sigură că raţiunea va câştiga de fiecare dată? Nu! Şi totuşi te iubesc.

Un film despre dragostea unui vampir tânăr, născut în nemurire în 1918 şi a unei tinere născută acum 17 ani. Un altfel de film cu vampiri.

miercuri, 18 februarie 2009

Concluziile unui an de meditaţie


25 de ani - o copilărie/adoleşcenţă cam lungă... dar abia de un an sunt conştient că trăiesc. În aceast an am meditat la: mine (stimulii sentimentelor mele), universul exterior (oameni, materia şi legile fizice, timp), scopul meu în acest univers ţinând seama de faptul că existenţa mea este finită.

Concluzii:
  • sunt un idealist (suna naspa în ziua de azi, dar asta sunt).
  • sunt comod, prea comod uneori.
  • nu am destulă încredere în mine (aici nu vă lăsaţi păcăliţi căci e o caracteristică în schimbare).
  • unicul scop al vieţii mele, iar acesta este inconştient, este căutarea "fericirii" - de la nevoile fiziologice, plăcere fizică, până la cele mai rafinate plăceri psihice, cum ar fi bucuria de a ajuta o altă persoană. Am ajuns la concluzia că oricât de mare ar fi sacrificiul făcut pentru o persoană, fie el chiar suprem, îl fac pentru că asta aduce în universul meu fericire. Acest scop inconştient mi se pare a fi prima lege a fiinţelor.
  • fericirea supremă pentru mine: să ajuţi o altă persoană (varianta completă: acea persoană îţi şi mulţumeşte). Un exemplu particular e iubirea.
  • un alt motiv de fericire, poate tot atât de important şi pe care îl pot avea tot timpul la îndemână, chiar singur de-aş fi, e să mă pot iubi pe mine - adică să fac mereu ceea ce consider că este corect, indiferent de cât de greu este. Am descoperit de scurtă vreme: dacă nu îţi ţii coloana vertebrală într-o poziţie dreaptă, mai devreme sau mai târziu, doare.
  • cea mai profundă tristeţe îmi e provocată de dezamăgirea de sine.
Acestea sunt concluziile primului an de meditaţie asupra vieţi mele.

Iar acum pentru cei cu orientări kinky, care au avut răbdare să citească până aici, dedic următorul paragraf.

- Bine, bine şi cu sexul cum rămâne? E cel mai la modă cuvânt, cu cea mai adâncă înrădăcinare în subconştient, iar tu, în primul tău an de aşa zisă încolţire a maturitătii, nu vorbeşti nimic despre asta?
- Hm, da... nici nu m-am gândit la asta. Glumesc! :)) Multă lume îl consideră cea mai la îndemână fericire, poate chiar cea supremă, dacă nu stau să gândească mult. Totusi, prefer varianta pe care unii o numesc dragoste şi care pe lângă plăcerea fizică, te împlineşte prin fericirea emanată de persoana cu care o împărtăşeşti. Sexul fără sentiment nu e nimic mai mult decât o masturbare cu mai multă transpiraţie, care după ce s-a consumat îţi lasă doar frustrarea de a fi nevoit să te mulţumeşti cu o jumătate de pătură până dimineaţă.
- Şi totusi ne place să glumim şi să ne mândrim cu acest cuvânt în vocabularul nostru, aşa că pentru deliciul ascuns al fiecăruia din voi (şi al meu în primul rând), o să-l mai pronunţ încă o dată: SEX.

luni, 16 februarie 2009

De ce ţin pleoapele strânse?


Cearşafurire îmi îmbrăţişează cald trupul uitat în odihnă. Simt perna caldă sub obrazul strivit într-o apăsare tihnită. Liniştea camerei e mângâiată uşor de zgomotele optimiste ale dimineţii. E una dintre acele zile când te trezeşti fericit.


Mă ridic pe marginea patului fără să deschid ochii. Ţin pleoapele strânse - atât cât îmi închipui că ar trebui ca să nu percep lumina de afară. Simt căldura zilei pe mâna dinspre fereastră. Totul e ok, sunt un om fericit într-o dimineaţă superbă, doar că încă nu am deschis ochii. Nu ştiu ce să fac - aş mai sta aşa un pic. Mă foiesc neliniştit. Tresar speriat la zgomotul viorii pe care o răsturnasem. Îngrijorat că aş fi putut să o stric, aproape uit de hotărârea de a-mi ţine ochii strâns închişi. O caut grăbit lângă pat, acolo unde uitasem că am aşezat-o aseară. O ridic şi o ating bănuitor, dar nu a păţit nimic. "Blestemat să fiu dacă o mai las acolo vreodată!" "Oare când o să mă învăţ minte?!" Mă aplec după arcuş. Îl trec uşor peste coarde. Sunetul familiar mă destinde. Îl mai trec încă o dată, dar acum deja ţin vioara sub bărbie. Melodia nouă, e atât de clară încât mă uimeşte. Stau pe marginea patului în pijamalele mototolite de somn şi cânt.

Într-un târziu mă ridic şi atingând pereţii familiari ajung la baie. Iau din pahar periuţa şi îmi pun pastă. Încep să mă spăl pe dinţi. Printre pleoapele-mi întredeschise se vede albul ochilor. Uitasem de hotărârea de a-mi ţine ochii strâns închişi. Ironia acestui fapt îmi naşte un zâmbet fin în colţul gurii şi continui să mă spăl gândindu-mă la lumina din sufletul meu.

Inspiraţia acestui articol puteţi să o găsiţi aici: http://notamuzicala.ascorcluj.ro într-o frumoasă iniţiativă a tinerior de la ASCOR de a reda lumina, unor oameni cărora le e frică să deschidă pleoapele.

vineri, 9 ianuarie 2009

Am aruncat periuţa ta...

În seara asta am aruncat o periuţă de dinţi care nu era a mea. Am mângâiat-o sfios, uimit că îmi ţineam răsuflarea. Am încercat să îmi închipui acele mânuţe care o ţineau, acei dinţisori pe care îi peria, îmbrăţişarea ta după ce te întorceai de la baie... Aproape te vedeam. Mă aşteptam să te găsesc în cameră când mă întorc. Dar sentimentul acela din ultimele săptămâni îmi revine ca un blestem în suflet - aşteptarea mută de a primi mai mult, de a fi iubit şi apreciat. O simţeam amândoi, dar niciunul nu a ştiut sau nu a putut şă o spargă, însă pe ascuns, amândoi ne doream şi încercam. Nu regret bucuriile şi tristeţile acelor ani. Nu regret felul în care m-au transformat. Nu regret nimic!

Am aruncat periuţa ta...

miercuri, 7 ianuarie 2009

Urma fiinţei tale

În luminile vii ale orgii, visele noastre crude se desenează fără ruşine în părul tău. Timpul nostru abia a început. Siluetele străine care te-au născut, se pierd acum în penumbră. Îţi simt căldura palmelor pe piept, mireasma din păr,chiar şi umezeala caldă a răsuflării. Minunea fiinţei tale şi doar ea, mi-e în gând... zâmbetul tău când mă certai că dansez prea clasic, privirea ta clară care îşi făcea loc spre sufletul meu. Tălpile se deslipesc de pe chiştoacele unse cu şampanie. Dă-mi voie să te strig "iubito" şi să te ridic în zbor! Promit! Promit să te cobor când melodia va lua sfârşit. Nu-ţi cer vreun legământ, tot ce voi păstra e urma fiinţei tale în sufletul meu de ceară.

joi, 1 ianuarie 2009

Spor şi umor 2009!


Mulţumesc tuturor cititorilor din 2008 pentru interesul acordat acestui blog. Vă doresc la toţi:

Spor şi umor la distracţie, simţit şi iubit! La mulţi ani!