sâmbătă, 19 septembrie 2009

Tu chiar existi, jumătatea mea...

Mă doare lenea ce-mi zâmbeşte din cangrena cărnii. Aş vrea să iau un fierăstrău cu dinţi ruginiţi şi să o tai grosolan afară. Să las rana căscată să sângereze curat, să ma înnebunească durerea, să mă cureţe, să-mi spună cine sunt.

Altfel, străbat străzile ude de ploaie, în uitarea nopţii sau în zarva neinteresantă a zilei, căutând un ţel inexistent. Fericit şi îngreţoşat în acelaşi timp, de poezia din sufletul meu, cu gustul ţigării depus pe gingii, mă mişc. Mă caut pe mine.

Întotdeauna am simţit în mine o lipsă, nu ştiam exact ce e. Puterea? Contactul cu realitatea? Dragostea? Dar simţeam că nu sunt complet, că nu sunt eu - acel eu împlinit care simţi uneori că poti deveni dar nu ştii cum.

Nu înţeleg cum ţi-a fost ţie atât de uşor. Fără să faci nimic ce ar părea deosebit din afară, lângă tine mă făceai să stiu cine sunt. Nu pot să cred nici acum că în acea penultimă zi m-ai facut să mă simt perfect. Trecusem peste prejudecăţi, frică, îndoieli, nelinişte şi o pace fericită îmi încălzea atât de simplu sufletul încât nici gândul că o să ne despărţim nu mă mai tulbura. Simţeam pentru prima dată împlinirea şi puterea de a fi eu. Această trăire era atât de adevărată încât rămăsesem fără cuvinte. Nici nu aveam nevoie de ele, căci te simteam. Acelaşi calm fericit, aceeaşi descoperire a propriei persoane, acelaşi sentiment ne stăpânea pe amandoi, deşi stiu... pentru tine era un pic diferit, ţie îţi era mai greu.

Mă bucur că am încercat atunci să pun în cuvinte şi am rostit doar atât: te iubesc. Pentru prima dată în viaţă am fost mulţumit de sinceritatea cu care am rostit aceste două cuvinte, de puterea cu care credeam în ele, de ceea ce exprimau - perfecţiune.

Nu pot să cred că exişti... că atunci când mă apropiu de tine sufletul meu se potriveşte perfect intr-al tău. Când îmbrăţişarea ta îmi încălzea trupul doream să licărescă dimineaţa, să se facă zi şi pe urmă iar seară, să se schimbe forma lunii, să treacă anii, şi să nu-ţi mai dau drumul. De câte ori nu ţi-am cerut la început, o clonă a ta, doar pentru mine. Mai apoi am simţit că trebuie să am originalul cu orice preţ - să laşi celelalte clone prin lume şi tu să fii a mea. Acum mi-e frică să te las să încerci să te duplici. Dacă şi vreun defect de-al tău,... ar dispărea? Nu pot să-mi permit asta, eşti perfectă şi lângă tine mă simt perfect.

Da.... o clonă de-a ta ar fi făcut totul mai simplu, ai fi putut face doi oameni fericiţi în acelaşi timp. Noroc că am ajuns la timp să te iubesc, ca să-ţi dau drumul şi să nu înnebuneşti. Nu trebuie să îţi mai scriu, nu trebuie să te mai sun, nu trebuie să te mai văd, nu trebuie să te mai ating, dar nu pot să nu te mai iubesc.

Toate s-au întâmplat acum două zile, care au trecut ca două săptămâni. Acum sunt doar eu, transformat pentru toată viaţa de apropierea ta, mult mai împlinit, şi totuşi atât singur, deja.

joi, 10 septembrie 2009

Florile tale

Sincer....
Mi-au înflorit în piept,
nişte flori.
Au încoţit pe nesimţite
pe plămânii umezi şi calzi.
Şi-au strecurat rădăcinile,
până mi-au cuprins inima.
Pentru a înflori, mi-au străpuns pieptul.
Sunt atât de frumoase...
Acum le poate vedea oricine.

Ajută-mă,
căci doar privirea ta le ţine în viaţă.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Două luni de viaţă şi meditaţie

N-am mai scris de aproape două luni... Ramân un pic uimit la această constatare şi mă întreb foarte sincer ce s-a întâmplat în acest timp. Da, s-au întâmplat multe, chiar multe... Concediu, dragoste, vară... dar cea mai hotărâtoare pentru această lipsa, este o transformare a mea. În trecut i-aş fi zis maturizare, acum însă, când de atâtea ori mi s-a întâmplat să mă culc cel mai convins adult şi să mă trezesc copil, tind săi spun transformare. Nu mă mai simt copil de o vreme, dar nici un adult stăpân pe tainele vieţii nu mă simt. Şi dacă asta consider eu că simbolizează maturitatea, trebuie să mă liniştesc cu gândul că nu voi fi niciodată doar aproape de această realizare.

Există trepte în devenirea ta ca om. De obicei evenimentele negative au acest efect. De exemplu, pentru mine, fiecare despărţire a însemnat o schimbare la nivel de idei, o "maturizare". Dar există o grămadă de alte exemple. E ca şi cum viaţa ti-ar aşeza un picior pe treapta următoare şi te-ar împinge de fund până îl aşezi şi pe celălalt. Apoi ajuns acolo, cu o schioapă mai sus, ea ştie că nu o să mai vrei să cobori, şi te lasă o vreme în pace, să te simti bine. Admiri noua priveliste, te simţi superior, plin de putere, iar după o vreme povestea se repetă. Te simţi din nou împins ruşinos de posterior, şi ajuns fortuit cu o treaptă mai sus, priveşti înspre ce ai fost ieri. Abia după ce totul se repetă de suficient de multe ori, treptele încep să se tocească în mintea ta. Nu mai percepi exitenţa ta ca pe o scară, ci ca pe un plan înclinat. Alegerea corectă e să priveşti în sus, să iei viaţa de mână şi să începi să trăieşti şi să urci, să urci şi să trăieşti... până ce aceste două cuvinte se încălcesc atât de tare unul în celălalt, încât devin unul şi acelaşi cuvânt.

Asta sper să se fi întâmplat cu mine în această perioadă în care ideile nu mi-au părut destul de puternice pentru a fi scrise. Şi ceea ce mai sper e ca directia în care privesc acum să fie în sus.