duminică, 4 octombrie 2009

Un animal... ce ciudat

Aveam încă în gură gustul ciupercilor crude pe care le mâncasem cu câteva ceasuri în urmă. Le verificasem îndelung compoziţia cu mirositorul de molecule pentru a mă asigura că sunt comestibile. Ameţeala foamei se mai potolise, iar calul avusese timp să pască din iarba luncii. Speram ca cel târziu pe seară să dau peste vreo aşezare de spaţiali şi să fur un scuter cu propulsie pneumatică pentru a putea înlocui acest mod primitiv de deplasare. Mă obişnuisem puţin cu manevrarea animalului, dar efortul pe care îl depuneam era extrem de obositor. Ieri avusesem de nenumărate ori tentativa de a-l abandona şi a porni pe jos. Încăpăţânarea mă oprise, iar acum eram încântat că nu renunţasem atât de uşor.

În copilărie citisem despre folosirea animalelor pentru a te deplasa, într-o carte găsită pe etajera metalică din cabina bunicului. Mă amuzase atunci ideea de a te urca pe un animal şi de a-l direcţiona în direcţia în care vrei să te deplasezi. Îmi păruse un joc, chiar o glumă şi o întrebasem pe mama dacă e adevărat. Îmi imaginasem altfel calul, dar expeienţa aceasta primitivă începea să îmi placă şi începeam să mă ataşez de animal. Regretam că muzeul holografic de la bordul transplanetarului pe care mă născusem, nu fusese niciodată reparat după avariile avute la unul dintre salturile spaţiu timp. Nu mai văzusem niciodată un cal ...

Un comentariu: