Căpitan la 27 de ani

Rupe filtrul mincinos, plin de protecţii şi trage fumul vieţii direct în piept. Chiar şi cea mai fină ţigară îţi va surprinde plămânii cu adevărata ei tărie.

Cocoloşit am fost din fragedă pruncie, dar asta nu e o scuză, căci mai apoi eu am fost cel care a păstrat această atitudine în felul cum priveam viaţa. Odată ce devii conştient de tine, nu mai poţi da vina pe nimeni pentru felul tău de a fi. Eşti propriul tău căpitan, iar nava ta se va îndrepta doar acolo unde o vei conduce tu. Deriva e tot un fel de a conduce, doar că nu mai eşti tu cel care decizi pentru tine, ci curenţii. Însă tu eşti cel care a iniţiat-o şi cel care o menţine.

27 de ani am trait într-o barcă numită "Destin". Coboram pe firul vieţii, ba molatec, ba tumultuos, după cum era apa. Din când în când sărea câte un peşte în barcă şi mâncam. Dacă nu, mă străduiam eu un pic şi prindeam unul. Peisajul era mai mereu interesant şi mă plictiseam doar câteodată. Egoist în felul meu de a fi, interactionam puţin cu celelalte bărci. Mi s-a întâmplat totuşi să iubesc, să urăsc, să-mi fie frică, să fiu fericit şi mereu să uit şi să trec peste. Dar sălciile de pe mal plângeau, iar eu nu înţelegeam de ce.

Uite asa pot trece anii şi te trezeşti că părul ţi-e lung şi alb, iar la vârfuri e înverzit de lână broştească, de la atâta tras prin apă. Lemnul bărcii a putrezit şi l-a îmblănit muşchiul. Nu are rost să spun ce urmează să se întâmple, lăutarii din popor se descurcă destul de bine. Idea e că barca rămâne în mormânt (atenţie, nu dau nici o explicaţie asupra locului unde mergi tu), mândruţa e de sărutat, iar vinul de băut.

În sfârşit m-am trezit la realitate: nu e de ajuns să visezi, trebuie să acţionezi pentru a-ţi atinge ţelurile. Iar pentru a avea ţeluri probabil îţi trebuie doar puţin curaj.

Acum trei luni

"Mi-a fost foarte greu să mă apuc de scris. Toate simţurile mi-s un gol - un gol pe care doar tu l-ai putea umple. În playlist sunt cele trei melodii de la tine, care au început să se repete de-o vreme. Îmi face bine să le ascult sau cel puţin aşa cred. Încet, dintre gândurile ce mustesc de tine, s-a cristalizat o întrebare: Ce însemni pentru mine? Puţin câte puţin, camera străină a început să se transforme într-o carceră dragă. Golul nu mai exista, iar deprimarea ce-i luase locul era atât de dulce, încât îmi producea bucurie. Nu-mi trebuia nimic din afară, îmi doream pur şi simplu să fiu singur cu acest gând nou pe care-l descoperisem."


Îmi vizitam mama în acea perioadă. Melancolia mea a speriat-o destul de tare. Ştiţi cum sunt mamele: nu te prea poţi ascunde de ele, iar eu nu aveam puterea să mă ascund de nimeni. Într-un final a trebuit să-i spun că e vorba de o domnişoară, ca să o liniştesc şi să îmi scuz comportamentul nepământean.


"Mă plimbam azi pe strada principală a orăşelului mic, englezesc, când cineva a exclamat pe neaşteptate undeva în apropierea mea. Exclamaţia nu-mi era adresată mie, desigur, dar te-a adus atât de neaşteptat în gândul meu, încât o bucurie inexplicabilă mi-a invadat fiinţa. Mi-am adus aminte cum am aflat de obiceiul acesta al tău de a exclama pe neaşteptate, si ce mă sperii aproape de fiecare dată. Prima dată m-am speriat atât de tare încât am crezut că te-ai rănit.

Cât de aiurea a fost SMS-ul pe care ţi l-am trimis azi. Mi-am dat seama abia când mi-ai răspuns, din acel singur cuvânt pe care mi l-ai trimis. Pe de-o parte era înţelegerea de a păstra distanţa şi a nu comunica, pe care o încălcam, pe de altă parte era felul în care mă înfăţişa pe mine: plin de viaţă, fără nici o problemă a sufletului, şi presupunând că şi tu eşti la fel. M-am simţit naspa o vreme, când mi-am dat seama, dar mi-a trecut, căci nu era adevărat."

........


De atunci nu am mai putut să mă gândesc la tine decât într-un anume fel. Iar lunile s-au scurs, uneori într-o fericire care te face să uiţi de tine, alteori cu deznădejde, dar mereu cu tine în gând, zi de zi. Totul e incert, aşa cum trebuie de fapt să fie viaţa, iar noi trebuie sa luptam CONTINU pentru a crea certitudini.     

Unde mă va duce viaţa?

Povestea fotografiei: Am furat-o dintr-o staţie de autobuz din Redcar, Anglia, chiar de lângă mama sa. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Îmi aduc aminte emoţia, frica de a nu fi zărit, dilema încadrării din poziţia în care eram, şi toate acestea în acea clipă până îşi va fi mutat privirea în altă direcţie.

Definiţia iubirii - când nu eşti

Mi-e frig în mine şi am nevoie să mă încălzeşti.

Ucenic în moara mea

Nu e chiar aşa grav... Moleculele îngrămădite spre a fi râşnite în moara organică, s-au oprit. Se privesc împietrite de frica neînţelegerii. Nu dor, nu produc bucurie. Stau proaste şi se uită una la cealaltă. Sufletul a uitat să bage şandramaua în priză şi e pe câmpie. Priveşte verdele şi albastrul cu o privire atât de tâmpă, de zici că are lipită pe retină o placă mată de gri. Sunt sigur că de fapt nu înţelege nimic ci doar  pozează cu neruşinare. Cam greu de iertat, aşa-i? Se crede pictor, dar nu e altceva decât o statuie de morar cu pântecul şi braţele prăfuite de făină - făină de molecule. Doi sfetnici diabolici, a căror motivaţie pur şi simplu nu o înţeleg, îi şoptesc dulcegării în ureche iar el îi crede. De-ar fi după mine i-aş încuia într-o piviniţă a morii sau mai bine i-aş mistui între pietre. Dar sunt bătrâni şi vicleni, mereu alunecoşi, iar eu un pic prea tânăr pentru a mă pune cu ei. Pe unul îl cheamă Egoism, pe celălalt, Orgoliu.

Aşa e la moară când sufletul uită să cupleze maşinăria după vreo pană de curent. Mai pot să respir şi eu şi să meditez la situaţie. Nu e uşor să fii ucenic. Când voi creşte mare, voi lua înnapoi ce este al meu. Această moară va fi a mea, aşa cum şi-au dorit părinţii mei, atunci când mi-au dăruit-o. Până atunci ea e a sufletului şi a celor doi sfetnici libidinoşi.

Apa îmbrăţişează focul

Corpul aprins, cu forme feminine, se încolăcise în jurul unuia dintre picioarele mesei. Încerca disperat să ţină sub control durerea. Rămase încleştat, dar lemnul carbonizat cedă brusc, iar ea începu să se zbată din nou. Rămăşiţe din hainele şi părul ei se lipiseră pe gresie acolo unde se zbătuse când începuse transformarea. Se vedeau urmele unghiilor topite cu care scrijelise îmbinările atunci când durerea devenise insuportabilă şi pierduse controlul. Camera era plină de fum iar respiraţia mi-era deja apăsată de lipsa de oxigen. Nu mai ştiam de ce plâng: durerea de a o vedea suferind, gândul că o voi pierde pentru totdeauna, arsura fumului fierbinte, sau moartea ce se apropia?

Durerea transformării începuse să-şi piardă din intensitate, iar ea devenea conştientă. Se lipise cu spatele de perete, cu mâinile chircite la piept, încercând să-şi stăpânească simţurile înnebunite de durere. Doi bulbi aprinşi rămăseseră în locul ochilor ei albaştri. Mă privea inuman. Puteam să-mi dau seama că mă vede doar prin faptul că îşi menţinea capul îndreptat spre mine. Lăsând o mână lipită pe piept o îndreptă pe cealaltă atât de protectiv spre mine, de parcă durerea ei nu ar fi avut nici o importanţă. M-am apropiat de ea încet, iar când văpaia trupului ei a devenit insuportabilă m-am retras un pic în spate şi am îngenuncheat. Îşi retrăsese mâna ca să nu mă ardă şi mă privea cu acea faţă inexpresivă pe care doar cei doi bulbi ai ochilor ieşeau în evidenţă. Îşi mişcă partea de jos a feţei ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar buzele topite se sudaseră de parcă nu ar fi existat niciodată. Lacrimi argintii începură să se prelingă pe faţa de un roşu aprins. Durerea pe care o exprima îmi era insuportabilă. Gândul că nu voi mai exista ca să o ţin în braţe, mă înnebunea. Creierul înceţoşat de lipsa de oxigen îmi pulsa în tâmple. Plămânii sufocaţi îmi apăsau dureros pieptul, iar gâtul şi ochii îmi ardeau. Ştiam că dacă nu va reuşi să îşi coboare temperatura, va muri şi ea într-o agonie tăcută, privindu-mă cum eu deja mă sufocasem. Iar în acea cameră ermetică, nu exista nimic cu care să-i reduc temperatura trupului. Eu voi muri în curând, fără să o mai pot vedea vreodată.

Într-un ultim instinct semiconştient, m-am aruncat şi am cuprins-o convusiv în braţe. Arsura focului o simţeam estompat, aproape plăcut. În timp ce ultima fărâmă de conştiinţă dispărea, ultimul gând a fost: "Eu sunt făcut din apă..."