Singur cu mine

Sunt singur cu mine de mai bine de o zi. Tot ceea ce simt vine din interior, prea puțin din afară. Fără nimeni care să mă ajute să nu mai gândesc, sunt trist și plin de reproșuri. Mă aflu într-o luptă continuă, dar deznădăjduită, de a mă îmbunătăți, de a deveni cu adevărat mândru de mine. Însă mereu mă îngrop în reproșuri și zac tăcut în tranșee fără a face nimic, fără a lupta cu adevărat. Nu am scopuri clare și nu depun efort, doar culeg de pe marginea drumului. 

În dimineața aceasta e soare... Și soarele îmi încălzeste hainele ponosite de soldat și îmi pătrunde în suflet.

Singurul lucru care îmi va fi mereu alături atâta timp cât încă trăiesc, sunt eu. Pot influeța multe în viața mea: lucruri care încă nu s-au născut dar pot să le dau naștere, fericirea puținilor oamenilor apropiați, chiar felul de viața a mai multor oameni, dacă depun efortul necesar. Însă totul e fără rost atâta timp cât conștientul și subconștientul meu vor fi două entități divizate, hălăduind fără rezonanță pe drumuri diferite. Bucuriile sunt de obicei scurte, tristețile se estompeaza după o vreme, însă ceea ce e veșnic (în înțelegerea micii veșnicii de o viață) sunt eu. Dacă nu îmi voi găsi armonia interioară și conștientul meu va fi mereu defazat de ceea ce sunt cu adevărat, e posibil să nu fiu niciodată cu adevărat împlinit - complet. Cât de scurtă e această viață pentru a o trăi cu frica a ceea ce cred alții despre mine, făcând lucrurile ce cred că sunt normale sau poate doar alții cred că sunt normale. S-ar putea să fac aceleași lucruri, să iubesc aceiași oameni, dar vreau să știu că izvorăsc din adâncul meu și nu sunt o așchie de lemn purtată de apă. Vreau  să fiu ceea ce sunt cu adevărat. Vreau să mă găsesc pe mine în marea de oameni ce-și întrepătrund destinele în jurul meu!

Lupta aceasta trebuie să sfârșească prin a o începe cu adevărat. Nu e destul să culeg de pe marginea drumului. Trebuie să mă definesc și să lupt pentru ceea ce sunt. Trebuie să-mi găsesc armonia pentru a putea trăi cu adevărat de aici înainte.

Cum ar defini Dumnezeu cuvântul credincios?

Ce își dorește Dumnezeu de la mine pentru a mă răsplăti cu Raiul? O da, Raiul... cea mai clară răsplată pentru un credincios - sau poate faptul că nu ești aruncat în Iad e o răsplată și mai motivantă. Nu vreau însă a filozofa acum pe tema Raiului. Pentru un adevărat credincios nu trebuie să conteze prea mult ce e Raiul sau ce e Iadul, el trebuie să manifeste credință prin însuși natura lui fără a aștepta vreo răsplata. Cel puțin așa înțeleg eu un adevărat credincios. Deci întrebarea e: Ce înțelege Dumnezeu printr-un adevărat credincios? După cum observați nu mă interesează ce cred oamenii despre ceea ce înseamnă a fi credincios, ci mă interesează ce crede Dumnezeu - cum ar defini El această noțiune.

Săpând la rădăcinile acestei întrebări am ajuns la o alta, la care nu pot răspunde nicicum, având în vedere puținele mele cunoștiințele despre Dumnezeu. E clar că El își dorește să fac și să simt tot ceea ce propovăduiește Biblia (asta dacă Biblia este într-adevăr cuvântul Lui), dar ceea ce mă macină cel mai tare e dacă a-L iubi pe el e o condiție obligatorie.

Ce ar crede Dumnezeu despre un om care se ridică la standardul unui credincios dar care refuză să-I mulțumească pentru tot ce are bun în viață, Lui. Acest om crede că Dumnezeu nu se amestecă în nici un fel în ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci doar observă cele întâmplate. E un om care crede că rugăciunile nu își au rostul, fiindcă Dumnezeu, chiar dacă le ascultă nu le răspunde cu nimic, și asta nu din răutate, ci doar fiind o regulă de bază a ceea ce a creat. 

Aici sunt sigur că fiecare credincios care citește acest blog, v-a riposta fulgerător, chiar înainte ca eu să pot deschide gura, cu: Fără a mulțumi umil lui Dumnezeu pentru tot binele de care ai parte, deci fără credința că toate lucrurile bune sunt date de Dumnezeu, tu încerci să te asemeni Lui, iar asta denotă că ești plin de sine, ceea ce Dumnezeu nu îngăduie. Pentru a fi un adevărat credincios, trebuie să fii umil - tot ce e bun ți se întâmplă doar fiindcă El s-a îndurat să se milostivească de rugăciunile tale și să te răsplătească cu acea fărâmă de iubire (pe care fiecare din noi o simțim la un moment dat).

Oare chiar suntem un acvariu cu pești ce are un stăpân ce împrăștie firimituri doar dacă Îl iubești sau proiectul omenirii e mai aproape de încercarea de a crea un ecosistem care să se întrețină singur, ce nu necesită niciun input de la creator și e doar privit.

Întrebarea e simplă: Pentru a ajunge în Rai e suficient ca viața și ființa ta să manifeste bunătate (a se înțelege prin asta tot ceea ce Dumnezeu își dorește de la un credincios în afară de iubire pentru Dumnezeu) sau e necesar să îți și iubești Creatorul?

Dacă nu ar fi fost a doua parte a acestei probleme, aș fi fost de mult credincios și sunt convins că mi-aș fi iubit și Creatorul, însă așa, parcă ceva nu se potrivește pentru mine. Iubire cu forța nu există și dacă ar exista nu ar avea nicio valoare. A înzestra omul cu liberul arbitru doar pentru a demonstra că își iubește Creatorul pare o risipă de resurse pentru un simplu hatâr de Zeitate.

Nu cred că existăm doar pentru a demonstra că Îl iubim, iar dacă aceasta a fost totuși intenția Lui, atunci ...

Prima dimineaţă

Am întredeschis ochii fără a privi cu adevărat ce era în jur. Mintea îmi era încă amorţită într-un vis neclar de dimineaţă, iar trupul chircit şi paralizat de căldura protectoare a culcuşului. Privind în gol într-un întuneric aproape deplin am rememorat fulgerător evenimentele din seara trecută. Ieşisem în club cu un grup de prieteni, mă ameţisem bine de tot şi mă dădusem la toate fetele care îmi ieşiseră în cale. Imaginea dansului dezmăţat, urcat pe una din mesele clubului, cu tipa aceea brunetă ce avea căutătura aceea ciudată îmi răsări fulgerător în minte producându-mi mândrie de mascul viril precum şi un profund dezgust amestecat cu o remuşcare nedefinită. Îmi aminteam mâna atingându-i sânul cald şi umed pe sub maieul acela obraznic care mai mult îi potenţa goliciunea tinerească decât să o acopere. Un astfel de veşmânt exprima clar faptul că vroia să fie atinsă, aşa că nu am avut nici o reţinere - cu cât mă strecuram mai mult sub căldura lui, cu atît mă şimţeam mai încurajat de bucuria excitată a fetei. Uitasem de orice altceva, o vroiam şi ştiam c-o s-o am, iar acest sentiment mă înnebunea de plăcere.

Îmi simţeam trupul rememorând acele senzaţii, sângele înfierbântat întăridu-mi organul genital, iar muşchii contractându-se.Rememorarea mă trezise aproape complet şi intelectul mi se concentră cu interes spre a descoperii urmările nopţii ce trecuse. Simţurile trezite mă înspăimântară. Nu puteam percepe doar forme vagi, căci era întuneric, iar lumina crepusculară părea a veni de la intrarea unei grote. Eram într-un culcuș cald și nu eram singur. Un alt trup mă îmbrățișa din spate, cu o mână grea odihnindu-se pe pieptul meu. Îi simțeam răsuflarea caldă și umedă lipită pe gât.  Doar pentru o clipă am rememorat fata brunetă din seara trecută, dar locul in care mă aflam nu putea avea nicio legătură cu ea.

Neterminat.

La Fanfare En Petard - Festivalul de Teatru Sibiu 2010

Nu e un simplu filmuletz copiat de pe youtube. Eu am filmat, eu am tăiat, eu am aruncat mai bine de 80% din material.

PENTRU că s-a întâmplat atît de natural, acolo, pe stradă... PENTRU că apropierea creată între cei prezenţi, m-a impresionat. PENTRU că eram toţi uimiţi şi fericiţi. PENTRU că modernul, chiar dacă înjosit de unii, poate să te facă să simţi.

Nu mai ştim să stăm

Credeam că sunt doar eu - cel care consideră duminica cea mai urâtă zi din săptămână - un individ pentru care inactivitatea e psihologic incomodă, chiar deprimantă. Se pare însă, că în ziua de azi, există o tendinţă generală a oamenilor de a căuta o activitate în orice moment - o frică de repaus fizic sau intelectual.

Nu spun doar eu asta: "Oana Mirilă, director de cercetare calitativă la GfK România, spune că lectura în mijloacele de transport şi în parcuri este un simptom al omului modern, care nu mai ştie să stea. „Nu mai poate să se oprească şi să-şi asculte gândurile. Simte nevoia să facă întotdeauna ceva, iar cititul e poate unul dintre efectele cele mai de apreciat ale acestui simptom de modernitate", spune Mirilă." Găseşti tot articolul, aici.

Am încercat și eu să citesc pe autobuz, dar nu-mi iese - mi-e rău dacă nu privesc înainte. Încerc să citesc însă în alte împrejurări, mai comode. Cititul e una dintre puținele activități care mă poate scoate din vârtejul vieții moderne de zi cu zi - o grabă fără nici o țintă clară.

Viteza, accesul facil la informaţie, multitudinea posibilităţilor de dezvoltare personală, plăcerile accesibile şi probabil şi alte cauze mai ascunse ne cauzează unora din noi această boală ciudată, probabil benefică omenirii (însă nu pot să fiu sigur de asta): dezgustul inactivităţii. Momentele de relaxare, când oamenii din trecut îşi permiteau să admire natura, să bârfească, sau pur şi simplu să stea, îmi par acum nişte aberaţii. Gândul la acele vremuri îmi scufundă nervii într-o amorţeală melancolică - o beatitudine pe care nu pot să mi-o explic. Privesc la ceva ce simt că mi-ar place, dar nu îmi pot îngădui.
 
Azi, observ în toate o oarecare pierdere a judecății, o grabă oarbă spre împliniri pe care încă nu le înțelegem îndeajuns. Nu cred că la capătul acestei goane nu se va găsi un perete de care să dăm cu capul.

Povestea şuruburilor şi a nodurilor din Salina Turda

Pentru că-mi păreau atât de SIMPLE..., SINGURE..., şi NEOBSERVATE... M-a impresionat poezia lor - mută, nescrisă, nerostită, necunoscută de nimeni....
 

Morning Art

Într-o dimineţă leneşă de duminică ... iar spiritul avea timp să o ia razna....

De ce sunt femeile mai puternice decât bărbaţii?

S-ar putea ca femeile să se lase mult mai uşor pradă deznădejdii (hm... oare chiar aşa o fi), însă atunci când şi femeia şi bărbatul sunt în această situaţie, femeia e mai pregătită şi mai puternică. Explicaţia e simplă: de secole, bărbatul a fost condiţionat să se mintă că e puternic atunci când se simte slab, iar când aceasta i se întâmplă, e nepregătit. Pe de altă parte femeia a fost învăţată de către societate că e slabă, iar această perspectivă nu o mai sperie. Ce se întrezăreşte însă în vremurile noastre, iar aceasta mă bucură, e faptul că femeia începe să-şi dea seama că de fapt nu e slabă.

Puţini bărbaţi văd astfel lucrurile şi în cele mai multe cazuri preferăm să ne protejăm de la o astfel de înţelegere, susţinând că femeile sunt de neînţeles. Într-un fel, nu minţim de această data: bărbaţii nu pot încă să înţeleagă femeile.

Cred că misoginismul e o atitudine deplasată, o rămăşiţă a unor vremuri în care omul avea mult mai puţină individualitate şi se lua după turmă (nu că nu se întâmplă şi azi, dar cred sau cel puţin sper că într-o mai mică măsură). Mai cred, că această atitudine, ne ţine în spate ca specie: femei şi bărbaţi deopotrivă.

Desigur - dacă o persoană persistă în sentimentele ei de deznădejde,  nu pot să o consider o persoană puternică. Însă dacă le învinge, fără să le pună bariere artificiale, cu siguranţă va dobândi o nouă înţelegere a lucrurilor, care îi va conferi o superioritate şi putere.

Revenind la situţia curentă, după ce ne-am înălţat aproape de idea de egalitate adevărată între bărbaţi şi femei (sau lipsa ei), aş vrea să înfăţişez o realitate destul de tristă, dată de neînţelegerea sexului opus.

Când o femeie tristă se destăinuie unui bărbat, dacă acesta se lasă copleşit de tristeţea ei, se va găsi pe un teritoriu străin, ce îl va face să fie nesigur de sine. Va aplica aceeaşi metodă pe care o aplică de obicei pentru el, doar că acum nu crede nici el în ea: o va minţi că nu simte nimic, că totul e o prostie, că e slabă şi trebuie să îşi revină. Chiar dacă lui i se va părea că o linişteşte şi nu-şi va da seama de stângăcia lui, femeia va simţi întotdeauna neadevărul. Încercarea bărbatului de a o ajuta, va avea efectul contrar intenţiei. Pe unele femei mai puternice, această realizare - că nu pot fi înţelese şi ajutate, nici măcar nu le va întrista mai tare.

E foarte greu pentru un bărbat să ajute o femeie să-şi regăsească fericirea. De cele mai multe ori femeia se vindecă singură, fără ca bărbatul să înţeleagă prea multe. Zicala: "Timpul vindecă orice rană" e foarte adevărată.

Femeile sunt puternice fiindca deschid larg uşa, lăsând în suflet sentimente care pe un bărbat l-ar face să se clatine şi să se creadă pierdut pe veci. De aceea, pe acest tărâm al sentimentelor deznădăjduite, ce din păcate nu iartă niciunul dintre sexe, femeile au avantajul de a fi mai pregătite şi dau dovadă de mai multă putere şi realism. E doar o falsă impresie că bărbaţii ar fi mai puternici, de fapt doar reuşim mai bine să ne minţim. De multe ori însă, minţindu-ne pentru a păstra imaginea bărbatului recunoscută de societate, facem lucruri necugetate car doar ne îndepărtează prosteşte de fericire. De aceea mă întreb: Oare nu pierdem noi bărbaţii o parte din noi, refuzându-ne sentimentul de slăbiciune atunci când îl simţim, pierzând astfel şansa de a găsi adevărata armonie şi a fi cu adevărat fericiţi?

spune-mi despre tine

ma bucur sa aud ca cineva mai gandeste ca mine.spune-mi despre tine,mi-ar face placere sa te cunosc mai bine ,e o placere sa schimb cateva vb cu tine

S.

                                      

hm... egoist, într-o căutare inconştientă a fericiri în marea parte a timpului. Acum(în această seară, de câteva zeci de minute) într-o stare de împlinire în care simt că iubesc fiinţele, lucrurile.... universul. Când sunt conştient, încerc să devin o persoană de care să fiu mândru... 

coborând din sfera gândurilor... după două ţigări şi câteva guri de tărie, după o săptămână plină de concentrare la servici, obosit, în gând cu o anume persoană care mi-a generat această stare de împlinire.

În general: ciudat, complicat, neînţeles, uituc, practic, frumos şi urât, puternic şi slab, depreisiv şi curajos, plin de sine şi modest... sincer într-un mod conştient şi inconştient, nesincer mai mult inconştient, înmărmurit de complexitatea interesantă a acestui univers... şi totuşi om în toată puterea cuvântului. Cred că mereu am fost un fir alb şi unul negru, împletite aproape simetric peste destinul unui om (eu), în această realitate de care sunt mai mult sau mai puţin conştient. Deci: un om normal, cu o încredere în sine în creştere, o înlelepciune în creştere şi anumite sclipiri.

De multe ori mă găsesc exclamând "Ce intresantă e viaţa!", cu o anumită depresie şi melancolie, dar şi ca rezultat al unei puternice conştientizări a realităţii mele.

M-ai luat pe nepregătite cu această întrebare şi fiind într-o anume stare am răspuns într-un anume mod.

Mihai

Listă obiective 2010

Am făcut liste cu obiective şi în anii trecuţi. Îmi amintesc de entuziasmul cu care puneam pe hârtie toate dezamăgirile spre a fi îmbunătăţite, următoarea poziţie în contextul carierei şi chiar ţeluri mari pe care le visam de copil. De cele mai multe ori entuziasmul rămânea câteva săptămâni, iar majoritatea obiectivelor care nu erau dictate de mersul obisnuit al lucrurilor rămâneau pe hârtie fără a apărea în viaţa mea.

Azi îmi scriu lista cu obiective pentru 2010 şi vreau să o vedeţi şi voi.

Obiectiv 1. Să păstrez entuziasmul dat de conştientizarea lucrurilor pe care mi le doresc, pe întreaga perioadă a acestui an. Să fiu optimist.

Atât! Nimic concret, doar să mă gândesc la ceea ce îmi doresc şi să fiu entuziast şi pozitiv în privinţa acelor lucruri. Să vedem ce se va întâmpla?