Singur cu mine

Sunt singur cu mine de mai bine de o zi. Tot ceea ce simt vine din interior, prea puțin din afară. Fără nimeni care să mă ajute să nu mai gândesc, sunt trist și plin de reproșuri. Mă aflu într-o luptă continuă, dar deznădăjduită, de a mă îmbunătăți, de a deveni cu adevărat mândru de mine. Însă mereu mă îngrop în reproșuri și zac tăcut în tranșee fără a face nimic, fără a lupta cu adevărat. Nu am scopuri clare și nu depun efort, doar culeg de pe marginea drumului. 

În dimineața aceasta e soare... Și soarele îmi încălzeste hainele ponosite de soldat și îmi pătrunde în suflet.

Singurul lucru care îmi va fi mereu alături atâta timp cât încă trăiesc, sunt eu. Pot influeța multe în viața mea: lucruri care încă nu s-au născut dar pot să le dau naștere, fericirea puținilor oamenilor apropiați, chiar felul de viața a mai multor oameni, dacă depun efortul necesar. Însă totul e fără rost atâta timp cât conștientul și subconștientul meu vor fi două entități divizate, hălăduind fără rezonanță pe drumuri diferite. Bucuriile sunt de obicei scurte, tristețile se estompeaza după o vreme, însă ceea ce e veșnic (în înțelegerea micii veșnicii de o viață) sunt eu. Dacă nu îmi voi găsi armonia interioară și conștientul meu va fi mereu defazat de ceea ce sunt cu adevărat, e posibil să nu fiu niciodată cu adevărat împlinit - complet. Cât de scurtă e această viață pentru a o trăi cu frica a ceea ce cred alții despre mine, făcând lucrurile ce cred că sunt normale sau poate doar alții cred că sunt normale. S-ar putea să fac aceleași lucruri, să iubesc aceiași oameni, dar vreau să știu că izvorăsc din adâncul meu și nu sunt o așchie de lemn purtată de apă. Vreau  să fiu ceea ce sunt cu adevărat. Vreau să mă găsesc pe mine în marea de oameni ce-și întrepătrund destinele în jurul meu!

Lupta aceasta trebuie să sfârșească prin a o începe cu adevărat. Nu e destul să culeg de pe marginea drumului. Trebuie să mă definesc și să lupt pentru ceea ce sunt. Trebuie să-mi găsesc armonia pentru a putea trăi cu adevărat de aici înainte.

Cum ar defini Dumnezeu cuvântul credincios?

Ce își dorește Dumnezeu de la mine pentru a mă răsplăti cu Raiul? O da, Raiul... cea mai clară răsplată pentru un credincios - sau poate faptul că nu ești aruncat în Iad e o răsplată și mai motivantă. Nu vreau însă a filozofa acum pe tema Raiului. Pentru un adevărat credincios nu trebuie să conteze prea mult ce e Raiul sau ce e Iadul, el trebuie să manifeste credință prin însuși natura lui fără a aștepta vreo răsplata. Cel puțin așa înțeleg eu un adevărat credincios. Deci întrebarea e: Ce înțelege Dumnezeu printr-un adevărat credincios? După cum observați nu mă interesează ce cred oamenii despre ceea ce înseamnă a fi credincios, ci mă interesează ce crede Dumnezeu - cum ar defini El această noțiune.

Săpând la rădăcinile acestei întrebări am ajuns la o alta, la care nu pot răspunde nicicum, având în vedere puținele mele cunoștiințele despre Dumnezeu. E clar că El își dorește să fac și să simt tot ceea ce propovăduiește Biblia (asta dacă Biblia este într-adevăr cuvântul Lui), dar ceea ce mă macină cel mai tare e dacă a-L iubi pe el e o condiție obligatorie.

Ce ar crede Dumnezeu despre un om care se ridică la standardul unui credincios dar care refuză să-I mulțumească pentru tot ce are bun în viață, Lui. Acest om crede că Dumnezeu nu se amestecă în nici un fel în ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci doar observă cele întâmplate. E un om care crede că rugăciunile nu își au rostul, fiindcă Dumnezeu, chiar dacă le ascultă nu le răspunde cu nimic, și asta nu din răutate, ci doar fiind o regulă de bază a ceea ce a creat. 

Aici sunt sigur că fiecare credincios care citește acest blog, v-a riposta fulgerător, chiar înainte ca eu să pot deschide gura, cu: Fără a mulțumi umil lui Dumnezeu pentru tot binele de care ai parte, deci fără credința că toate lucrurile bune sunt date de Dumnezeu, tu încerci să te asemeni Lui, iar asta denotă că ești plin de sine, ceea ce Dumnezeu nu îngăduie. Pentru a fi un adevărat credincios, trebuie să fii umil - tot ce e bun ți se întâmplă doar fiindcă El s-a îndurat să se milostivească de rugăciunile tale și să te răsplătească cu acea fărâmă de iubire (pe care fiecare din noi o simțim la un moment dat).

Oare chiar suntem un acvariu cu pești ce are un stăpân ce împrăștie firimituri doar dacă Îl iubești sau proiectul omenirii e mai aproape de încercarea de a crea un ecosistem care să se întrețină singur, ce nu necesită niciun input de la creator și e doar privit.

Întrebarea e simplă: Pentru a ajunge în Rai e suficient ca viața și ființa ta să manifeste bunătate (a se înțelege prin asta tot ceea ce Dumnezeu își dorește de la un credincios în afară de iubire pentru Dumnezeu) sau e necesar să îți și iubești Creatorul?

Dacă nu ar fi fost a doua parte a acestei probleme, aș fi fost de mult credincios și sunt convins că mi-aș fi iubit și Creatorul, însă așa, parcă ceva nu se potrivește pentru mine. Iubire cu forța nu există și dacă ar exista nu ar avea nicio valoare. A înzestra omul cu liberul arbitru doar pentru a demonstra că își iubește Creatorul pare o risipă de resurse pentru un simplu hatâr de Zeitate.

Nu cred că existăm doar pentru a demonstra că Îl iubim, iar dacă aceasta a fost totuși intenția Lui, atunci ...

Prima dimineaţă

Am întredeschis ochii fără a privi cu adevărat ce era în jur. Mintea îmi era încă amorţită într-un vis neclar de dimineaţă, iar trupul chircit şi paralizat de căldura protectoare a culcuşului. Privind în gol într-un întuneric aproape deplin am rememorat fulgerător evenimentele din seara trecută. Ieşisem în club cu un grup de prieteni, mă ameţisem bine de tot şi mă dădusem la toate fetele care îmi ieşiseră în cale. Imaginea dansului dezmăţat, urcat pe una din mesele clubului, cu tipa aceea brunetă ce avea căutătura aceea ciudată îmi răsări fulgerător în minte producându-mi mândrie de mascul viril precum şi un profund dezgust amestecat cu o remuşcare nedefinită. Îmi aminteam mâna atingându-i sânul cald şi umed pe sub maieul acela obraznic care mai mult îi potenţa goliciunea tinerească decât să o acopere. Un astfel de veşmânt exprima clar faptul că vroia să fie atinsă, aşa că nu am avut nici o reţinere - cu cât mă strecuram mai mult sub căldura lui, cu atît mă şimţeam mai încurajat de bucuria excitată a fetei. Uitasem de orice altceva, o vroiam şi ştiam c-o s-o am, iar acest sentiment mă înnebunea de plăcere.

Îmi simţeam trupul rememorând acele senzaţii, sângele înfierbântat întăridu-mi organul genital, iar muşchii contractându-se.Rememorarea mă trezise aproape complet şi intelectul mi se concentră cu interes spre a descoperii urmările nopţii ce trecuse. Simţurile trezite mă înspăimântară. Nu puteam percepe doar forme vagi, căci era întuneric, iar lumina crepusculară părea a veni de la intrarea unei grote. Eram într-un culcuș cald și nu eram singur. Un alt trup mă îmbrățișa din spate, cu o mână grea odihnindu-se pe pieptul meu. Îi simțeam răsuflarea caldă și umedă lipită pe gât.  Doar pentru o clipă am rememorat fata brunetă din seara trecută, dar locul in care mă aflam nu putea avea nicio legătură cu ea.

Neterminat.