Da, știu!... puține june ar mai tresări azi în fața unei poezii scrise doar pentru ele. Și poate e mai bine asa! În vremurile acelea, când romantismul era la modă, iar versurile erau întruchiparea lui cea mai de preț, orice fată se lăsa înduioșată de versurile unui tânăr care o curta. Însă, cât de adevărate erau oare acele sentimente, așternute pe hârtie cu acel minunat instrument de scris - visul oricărui contemporan îndragostit de trecut - pana și călimara? Și cât de profundă era oare înțelegerea lor de către tânăra care le citea, când totul era o modă, o obijnuință, ceva la care se aștepta?...
Deci am să-mi curm nevoia de a-ți spune astfel te iubesc, și mă voi alina cu gândul că nici atunci, niște cuvinte n-ar fi însemnat prea mult. Voi lăsa sufletul să se lovească ciudat de pereții trupului asemeni unei mingi întrun butoi gol ce a picat dintro trăsură.
Ce repede m-am reobișnuit cu prezența ta și ce gol mă simt acum doar după câteva ore de când nu mai suntem împreună.
