Deși mi-am schimbat viața complet, iar acest blog în marea majoritate a timpului mi-e complet uitat, mai intru câteodată dintr-o curiozitate confundabilă cu orgoliul, dintr-o tristețe prăfuită având un fin gust de regret și autocompătimire sau datorită unui moment creativ ce nu se poate naște și atunci prefer să citesc ce scriam în trecut.
Unele posturi mi se par copilărești, stângace, pe alocuri goale sau insuficient de sincere. Îmi aduc aminte și acum de pasaje cu care nu rezonam în totalitate nici atunci. Însă alte posturi mi se par de-a dreptul sclipitoare, și mă forțează să mă întreb involuntar: oare chiar eu am scris asta? Cu siguranță sunt prea subiectiv ca să mă pot evalua singur, iar orgoliul îmi poate juca feste, însă cunoscând contextul acelor cuvinte și putând să simt chiar și unele dintre trăirile inițiale care au stat la baza lor, totul începe să devină fascinant. E ca și cum ai citi gândurile unei persoane pe care o cunoști în profunzime, dar este totusi diferită de tine, ea fiind ființa ta trecută.
Ce mi-e clar însă, e că am rămas la fel de preocupat de sentimentul veridic: arta naturalului, a acelei trăiri generate de acea probabilitate care chiar a luat naștere, arta întâmplărilor zilnice îmbibate până la refuz cu sentimentele noastre cele mai reale. În Univers nimic nu se pierde - totul se transformă. Pare a fi adevărat și așa ne-a învățat și la școală. Pentru Univers moleculele mele sunt bune acum la fel cât vor fi de bune și după ce voi fi murit. Nimic nu e unic în Univers în afară de trăirile noastre prezente.
