Love

O să fie un articol scurt şi probabil cu greşeli de ortografie, dar simt ca trebuie sa-l scriu acum. Colegii de la servici o sa observe probabil că am ochii putin roşii, dar o să mă ţin tare.

Sunt convins că oricine cunoaste cuvântul din titlu, o să se gândească la un baiat şi o fată, de vârste apropiate, pe care îi vezi aproape tot timpul îmbrăţişaţi, sărutându-se sau de mână cel puţin. Da e forma cea mai vizibilă. Totuşi pentru ceea ce vreau eu să spun ar fi mai potrivit "appreciate".

Pe câţi oameni din viaţa dumneavoastră nu puteţi să-i apreciaţi pentru nimic? La câţi oameni nu gasiţi nici o parte bună? Eu recunosc, pentru mine există o persoană.... la care sunt destul de încăpăţânat sa nu găsesc nimic bun, deşi sunt sigur că există.

De câte ori atunci când persoanele din viaţa noastră manifestă părţi care nu le apreciem deloc, ne gândim la parţile lor bune? Nu cred că există persoană care să aibă doar părţi bune. Probabil aceasta ar fi fost adevarat si pentru Isus, dacă nu l-am fi cunoscut doar din cărţi.

O să ai prieteni dacă pe cei din jur îi consideri mai prejos de tine, şi îi folosesţi doar ca să te simţi mai presus? O să te placă, chiar şi o persoană de sex opus pe care o atragi fizic, dacă simte că nu o apreciezi? O să te placi tu pe tine dacă nu iubeşti pe nimeni şi ştii că nimeni nu te iubeşte?

Nu ştiu dacă o să devin vreodată religios, se zice că multora li se întâmplă mai ales spre bătrâneţe, dar un lucru nu înţeleg: de ce nu ne place să iubim, să apreciem? Dacă ar fi să existe aşa numitul "drac", eu zic că ar descrie un singur cuvânt: orgoliu. Dacă nu ar exista orgoliu ce rău ar mai exista între oameni?

Ştiu că v-am rugat şi în articolele precedente să îmi spuneţi părerile voastre, dar acesta chiar că nu are valoare fără ele. Aşa că rog pe toţi cei care au o vorbă de spus să o facă.

Încălecarea

Cu aceeaşi emoţie care mă stăpânea de fiecare dată, o trag jos de pe rogojină. Atingerea cusăturilor dure, antiestetice, dar solide, îmi produce ca de obicei furnicături de plăcere în pielea palmelor. Pare un pic prea grea iar aspectul e grosolan. Amintirea orelor de trudă în care o reparasem, îmi strecoară subtil un sentiment de mândrie. Simt în mine schimbarea provocată de ceea ce urmează să fac. Umerii aplecaţi şi plictisiţi se îndreptă, muşchii se contractă pe oasele dintr-o dată drepte, tresărind din starea de latenţă în care dormiseră. Suflarea nu mai e aceeaşi; aerul intră cu năvală pe nări, de parcă aş fi descoperit un simţ nou şi încerc să cuprind din câteva inspirări toate miresmele proaspete ale dimineţii. Ochi-mi sunt aprinşi, mişcările sigure. El mă aşteptă în curtea din spate.

Ţinând cu amândoua mâinile obiectul atât de preţios pentru mine, trec cu paşi repezi prin poarta care dădea într-acolo. În liniştea adormită singurele zgomote sunt cele provocate de noi.

E la fel de nerăbdător ca şi mine. Îşi ţine capul arcuit spre piept, iar suflarea-i agitată creează trâmbe lungi de abur. Pământul din preajmă e frământat, trădînd nerăbdarea cu care mă aşteptase. Încă de când îl vizitasem la prima geană de lumină a dimineţii, ştiuse ce o să se întâmple astăzi, iar pentru simţurile-i fine îl invidiez. Aşa că acum, văzându-mă sosind cu ea în braţe îşi ridică privirea, îşi ciuli urechile şi îi scăpă un nechezat puternic de încântare. Apropiindu-mă nu mă puteam opri să nu mă gândesc la perfecţiunea lui. Corpul zvelt şi suplu e un joc de muşchi care animează punctele gri de pe blana-i albă. Coama şi coada, lungi şi albe ca omătul, sunt răsfirate de vântul dimineţii. Bretonul prea lung, aproape că-i acoperă ochii, tresare sălbatic la mişcările energice ale capului. Nările dilatate periază vântul, iar urechile şi le ciuleşte la cel mai fin zgomot neobişnuit. Ochii blânzi şi negrii, îţi amintesc de privirea unei fecioare ce încă nu şi-a desprins calda-i încolăcire de pe gâtul tău.

Nu durează mai mult de câteva minute să-i aşez şaua peste pătura de protecţie şi să-i strâng cureaua de sub burtă până la gaura în care ştiam că e necesar. Aproape într-o mişcare pun stângul în scăriţă şi mă avânt în şa. O secundă îmi potrivesc piciorul şi în scăriţa dreaptă. Un îndemn, şi toată dorinţa acumulată explodează în tropote.

Poarta rămasă deschisă scârţâie rar în braţele vântului; undeva într-o răchită o ţarcă speriată tulbură liniştea dimineţii....

Un clubber la slujba de duminică

Cel mai probabil că fiecare din voi aţi fost macăr o dată intr-un club şi măcar o dată la biserică. Până aici nu e nimic deosebit. Lucrurile devin interesante atunci când acţiunile se succed la un interval suficient de scurt în timp, ca noaptea în club să-ţi fie proaspătă în minte atunci cand eşti în biserică.

Părăsisem drumul judeţean acum vreo 10 km, iar drumul de pământ se afunda tot mai adânc în tăcerea pasiva a unei dimineţi ploioase de duminică - aproape nici o mişcare în curţile caselor. Eram doar eu. Într-un final locurile începură să devină tot mai familiare, iar amintirile din copilărie mă îndepărtau si mai tare de realitatea oraşului. Noaptea ce trecuse, pe jumătate dormită o mai simţeam doar prin ochii împăienjeniţi. Realitatea se schimbase la 180 de grade.

Curtea bisericii era pustie, doar o babă şedea tăcută cu lumânări de vănzare... probabil ea era şi cea care le facea. Am cumpărat două şi le-am implântat aprinse în nisipul reavăn, alături de celelalte. Nici un gând nu îmi tulbura liniştea, nici un mort, nici un viu, le-am împlântat pur şi simplu. Uşa bisericii scârţâia. Am intrat ca un extraterestru, în haina portocalie de schi, si am înaintat prin culoarul liber lăsat de femeile de la intrare, spre ceilalţi bărbaţi. Lumea probabil mă privea dar se străduia să nu se observe, iar eu nu încercam să descopăr privirile lor. Eram doar eu, deşi în mijlocul atâtor oameni. Scalpurile argintii îţi permiteau să găseşti uşor tinerii, iar degetele de la o mână îţi erau destule ca să-i numeri. Cei trei din strană erau şi ei foarte bătrâni, iar cântecul lor era tărăgănat şi mormăit; refrenul era desincronizat. Vocea tânără a preotului se auzea din altar, dar versurile îşi pierdeau la fel de uşor înţelesul ca ale bătrânilor, din cauza refrenurilor accentuate. De pe pereţi ne priveau o mulţime de sfinţi cu cruci, cărţi sau săbii în mâini.

Pacea care mă învăluia era desăvârşită, nimic nu putea să îmi curme liniştea, căci eram singur, doar eu şi universul. Întrebări au început să năvălească. De ce se adună oamenii dimprejurul meu în fiecare duminică aici? Care sunt fricile şi care sunt bucuriile lor? Asemeni mie erau nişte fire de praf în univers, totul gol împrejur! Ce câştigăm, ce pierdem dacă nu ne simţim singuri şi simţim o lumină caldă care ne înconjoară? Cât de îndreptăţiţi suntem să credem că există o astfel de lumină prin felul în care ne trăim viata? Lumina suntem noi, sau suntem doar nişte puncte gri învăluite de lumină? Dacă am aprinde fiecare lumina din interior, mereu, nu doar acum, am mai vedea lumina ca venind din exterior? Oare lumina pe care o simţim toţi acum nu e lumina noastra, lumina fiecăruia alăturată?

Şi clipa se spulberă o dată cu deschiderea uşilor altarului. Predica preotului e atât de lumească şi de opusă luminii pe care am simţit-o înainte încât şi bătrânii par plictisiţi şi aşteaptă ca tot ritualul să ia sfârşit şi să poată părăsi această clădire construită din piatra de sub dealurile lor. Iar eu mă întorc în oraş cu la fel de multe întrebări, pe care nu am încă curajul să le răspund aşa cum simt. Dintre frazele meşteşugite dar lumeşti ale preotului doar una îmi rămâne în minte: "Diavolul e asemenea unui câine legat în lanţ, dacă ştii să nu te apropii acolo unde ajunge lanţul, eşti în siguranţă."

Şi nu pot decât să mă întreb; ce se ascunde sub pozele cu fuste ridicate sau cele cu busturi goale şi musculoase de pe hi5: câinele care are aproape destul lanţ ca să te înşface sau luminiţe nesincronizate care nu fac nici o diferenţă în noapte? Oricare răspunsul, ei sunt cei care vor duce mai departe această întrebare.