Și totusi....

Mut informațiile de pe laptop-ul vechi pe cel nou. Bineinteles nu m-am putut abtine să mai trag câte-o privire prin câte-un director cu poze... Mi-am adus aminte de o adolescența destul de zbuciumată, complexe de mai multe felurile, oamenii care mă înconjurau atunci, locurile în care eram. Acum mi-e putin jena de cum mă îmbracam și zâmbesc. Caminul și chiria in care am stat arăta groaznic, iar acum zambesc nostalgic când mă gandesc ce găseam pe sub paturi cand faceam curățenie în camera de camin. Nu mai pot sa-mi închipui cum puteam sta 5 baieti si o fata într-o cameră atât de mica. Îmi aduc aminte cât de copil fusesem în majoritatea relațiilor dinainte - bineînțeles acea stare având și partea ei de frumusețe.

Și totuși cu toate zâmbetele și privirile nostalgice în oglindă ca să vad cum m-am transformat, sunt multumit că acea perioadă zbuciumată de căutare s-a încheiat. Înțeleg brusc cât de mult înseamnă ea pentru mine și că oricât aș acumula în carieră mereu mă voi întoarce la soția mea ca la cea mai de preț comoară a vieții mele limitate in timp și irepetabile.

Dintr-o dată totul devine inedit și interesant, dar și calm și sigur în același timp. Ca și cum aș fi reușit să conștientizez clipa prezentă cu toate posibilitățile ei, înnotând într-o stare de optimism și încredere. Știu de ce simt asta și scot în acel moment telefonul si ii scriu un SMS scurt, simplu, cu o ușoară tentă de cliseu: Te iubesc.

 

Poeziile - de ce le-aș scrie?

Da, știu!... puține june ar mai tresări azi în fața unei poezii scrise doar pentru ele. Și poate e mai bine asa! În vremurile acelea, când romantismul era la modă, iar versurile erau întruchiparea lui cea mai de preț, orice fată se lăsa înduioșată de versurile unui tânăr care o curta. Însă, cât de adevărate erau oare acele sentimente, așternute pe hârtie cu acel minunat instrument de scris - visul oricărui contemporan îndragostit de trecut - pana și călimara? Și cât de profundă era oare înțelegerea lor de către tânăra care le citea, când totul era o modă, o obijnuință, ceva la care se aștepta?...

Deci am să-mi curm nevoia de a-ți spune astfel te iubesc, și mă voi alina cu gândul că nici atunci, niște cuvinte n-ar fi însemnat prea mult. Voi lăsa sufletul să se lovească ciudat de pereții trupului asemeni unei mingi întrun butoi gol ce a picat dintro trăsură.

Ce repede m-am reobișnuit cu prezența ta și ce gol mă simt acum doar după câteva ore de când nu mai suntem împreună. 

De ce sunt femeile mai puternice decât bărbaţii?

S-ar putea ca femeile să se lase mult mai uşor pradă deznădejdii (hm... oare chiar aşa o fi), însă atunci când şi femeia şi bărbatul sunt în această situaţie, femeia e mai pregătită şi mai puternică. Explicaţia e simplă: de secole, bărbatul a fost condiţionat să se mintă că e puternic atunci când se simte slab, iar când aceasta i se întâmplă, e nepregătit. Pe de altă parte femeia a fost învăţată de către societate că e slabă, iar această perspectivă nu o mai sperie. Ce se întrezăreşte însă în vremurile noastre, iar aceasta mă bucură, e faptul că femeia începe să-şi dea seama că de fapt nu e slabă.

Puţini bărbaţi văd astfel lucrurile şi în cele mai multe cazuri preferăm să ne protejăm de la o astfel de înţelegere, susţinând că femeile sunt de neînţeles. Într-un fel, nu minţim de această data: bărbaţii nu pot încă să înţeleagă femeile.

Cred că misoginismul e o atitudine deplasată, o rămăşiţă a unor vremuri în care omul avea mult mai puţină individualitate şi se lua după turmă (nu că nu se întâmplă şi azi, dar cred sau cel puţin sper că într-o mai mică măsură). Mai cred, că această atitudine, ne ţine în spate ca specie: femei şi bărbaţi deopotrivă.

Desigur - dacă o persoană persistă în sentimentele ei de deznădejde,  nu pot să o consider o persoană puternică. Însă dacă le învinge, fără să le pună bariere artificiale, cu siguranţă va dobândi o nouă înţelegere a lucrurilor, care îi va conferi o superioritate şi putere.

Revenind la situţia curentă, după ce ne-am înălţat aproape de idea de egalitate adevărată între bărbaţi şi femei (sau lipsa ei), aş vrea să înfăţişez o realitate destul de tristă, dată de neînţelegerea sexului opus.

Când o femeie tristă se destăinuie unui bărbat, dacă acesta se lasă copleşit de tristeţea ei, se va găsi pe un teritoriu străin, ce îl va face să fie nesigur de sine. Va aplica aceeaşi metodă pe care o aplică de obicei pentru el, doar că acum nu crede nici el în ea: o va minţi că nu simte nimic, că totul e o prostie, că e slabă şi trebuie să îşi revină. Chiar dacă lui i se va părea că o linişteşte şi nu-şi va da seama de stângăcia lui, femeia va simţi întotdeauna neadevărul. Încercarea bărbatului de a o ajuta, va avea efectul contrar intenţiei. Pe unele femei mai puternice, această realizare - că nu pot fi înţelese şi ajutate, nici măcar nu le va întrista mai tare.

E foarte greu pentru un bărbat să ajute o femeie să-şi regăsească fericirea. De cele mai multe ori femeia se vindecă singură, fără ca bărbatul să înţeleagă prea multe. Zicala: "Timpul vindecă orice rană" e foarte adevărată.

Femeile sunt puternice fiindca deschid larg uşa, lăsând în suflet sentimente care pe un bărbat l-ar face să se clatine şi să se creadă pierdut pe veci. De aceea, pe acest tărâm al sentimentelor deznădăjduite, ce din păcate nu iartă niciunul dintre sexe, femeile au avantajul de a fi mai pregătite şi dau dovadă de mai multă putere şi realism. E doar o falsă impresie că bărbaţii ar fi mai puternici, de fapt doar reuşim mai bine să ne minţim. De multe ori însă, minţindu-ne pentru a păstra imaginea bărbatului recunoscută de societate, facem lucruri necugetate car doar ne îndepărtează prosteşte de fericire. De aceea mă întreb: Oare nu pierdem noi bărbaţii o parte din noi, refuzându-ne sentimentul de slăbiciune atunci când îl simţim, pierzând astfel şansa de a găsi adevărata armonie şi a fi cu adevărat fericiţi?

A iubi

În paralel cu sentimentul ce creşte în mine în aceste zile, simt că definiţia ce o voi da mai jos e o definiţie pe care nu o voi modifica în esenţă, tot restul vieţii.

A iubi inseamnă a oferi fără a cere nimic în schimb. Nu mă refer la oferirea unui cadou (poţi face un cadou oricui), ceea ce oferi când iubeşti e fericire (îţi doreşti să faci o persoană fercită), fără a aştepta fericire înapoi.

Prima situaţie ce îţi va trece prin cap e aceea în care tu încerci să iubeşti conform acestei definiţii, iar persoana pe care o faci fericită nu apreciază nimic din ceea ce faci tu. Eşti neîmplnit dar continui să iubeşti. E aproape inuman să ceri asta de la un om. Astfel de cazuri sunt foarte rare şi cred că niciodată nu durează.

Însă de cele mai multe ori ajungi să iubeşti persoane pe care le apreciezi foarte mult şi care te iubesc la rândul lor. Perioada iniţială când eşti doar îndrăgostit - oferi, dar aştepti ca şi cealaltă persoană să ofere, e o tatonare. O văd ca pe un mecanism natural de protecţie înainte de a te oferi cu totul unei alte fiinţe. Un mecanism prin care te asiguri cât poţi mai bine că nu vei suferi oferind totul fără a cere nimic.

Bineînţeles că nu e obligatoriul să ajungem să iubim, cum  nu e obligatoriu ca o iubire să dureze. Cred că e foarte normal să nu ne întâlnim prea des în viaţă cu acest sentiment, sub această formă. Consider că e greşit să spunem că iubim atunci când respectăm sau ţinem la cineva, şi ar trebui să ne rezumăm la vorbe ca: te respect, mi-eşi drag. Aceste sentimente înseamnă foarte mult şi nu ar trebui subestimate. Iubirea însă, e înfrângerea condiţionarii oricărui organism de a lupta pentru supravieţuire. Împotriva persoanei pe care o iubeşti nu vei lupta nici măcar pentru o nevoie atât de înaltă precum fericirea, fără a se pune în discuţie nevoile primordiale.

Nu ştiu de câte ori am fost îndreptăţit să rostesc: "Te iubesc!", sunt convins însă că de cele mai multe ori nu eram.

Greşelile mele

Nu pot continua să fac greşeli! Aştept ca din fiecare greşeală să învăţ ceva iar următoarea să fie mai mică, şi tot aşa până greşelile vor ajunge neglijabile de la sine, fără nici un efort. Dar aşteptarea aceasta durează prea mult iar în acest timp nu sunt mândru de omul care trăieşte în acest corp. Chir dacă e foarte comod să aştepţi şi să nu faci nimic, dacă vreau să mă schimb trebuie să încep să nu mai fac "greşeli" nu să aştept să nu îmi mai vină să le fac.

Unele greşeli sunt necesare. Altfel cum ai şti că e o greşeală pentru tine dacă nu ai greşit măcar o singură dată?. Am subliniat greşeală pentru tine, fiindcă nu trebuie să te încrezi niciodată în ceea ce spun alţii, trebuie să experimentezi cu propria inteligenţă totul.

E greu să depui mereu efortul de a acţiona conştient în orice situaţie, de a lua o decizie conştientă şi a nu aborda mereu soluţia cea uşoară. Nu îmi doresc să continui să trăiesc luând deciziile uşoare fără a mă gândi doar vag la urmări. Am început să nu mai dau vina pe nimeni şi să fiu responsabil pentru ceea ce fac chiar atunci când greşesc. Nu pot să fiu decât mândru când reuşesc asta.

Nu ştiu dacă am greşit sau nu în seara aceasta - faţă de tine. Tot ceea ce ştiu e că îmi doresc să fiu lângă tine şi nu sunt mulţumit de cum sunt atunci când sunt departe. Dar nu sunt prea mulţumit de mine în general, aşa că ar trebui să termin cu scrisul despre asta şi să trec la fapte. De un lucru sunt însă tot mai sigur: tu eşti jumătatea mea. 

Nu vreau să umplu acest gol

M-am săturat să caut soluţii uşoare cu care să mă mint. Nu vreau să renunţ la golul pe care îl simt atunci când tu eşti departe, chiar dacă doar câţiva afurisiţi de km ne despart. De această dată, nu o să mai încerc să-l umplu cu niciun surogat. Nu vreau să mă prefac că am uitat, doar ca să pot fi puternic, deşi slăbiciunea îmi repugnă.

Sunt sătul de poveşti de dragoste, romantism, şi astfel de atitudini ce de multe ori te depărteză de realitate şi te fac să te simţi ca un copil prost ce se joacă în noroiul idealist al fanteziei. Cel mai important lucru ce mi-l doresc acum de la viaţă e şansa de a-mi construi fericirea alături de tine.

Totul e prea complicat fiindcă implică oameni şi suflete - suflete care simt durere, suflete care nu vor să provoace durere, suflete care iubesc. Când prezentul îmi aduce deznădejde, îmi rămâne doar speranţa, şi bucuria de a rămâne pe acest drum.

Acum trei luni

"Mi-a fost foarte greu să mă apuc de scris. Toate simţurile mi-s un gol - un gol pe care doar tu l-ai putea umple. În playlist sunt cele trei melodii de la tine, care au început să se repete de-o vreme. Îmi face bine să le ascult sau cel puţin aşa cred. Încet, dintre gândurile ce mustesc de tine, s-a cristalizat o întrebare: Ce însemni pentru mine? Puţin câte puţin, camera străină a început să se transforme într-o carceră dragă. Golul nu mai exista, iar deprimarea ce-i luase locul era atât de dulce, încât îmi producea bucurie. Nu-mi trebuia nimic din afară, îmi doream pur şi simplu să fiu singur cu acest gând nou pe care-l descoperisem."


Îmi vizitam mama în acea perioadă. Melancolia mea a speriat-o destul de tare. Ştiţi cum sunt mamele: nu te prea poţi ascunde de ele, iar eu nu aveam puterea să mă ascund de nimeni. Într-un final a trebuit să-i spun că e vorba de o domnişoară, ca să o liniştesc şi să îmi scuz comportamentul nepământean.


"Mă plimbam azi pe strada principală a orăşelului mic, englezesc, când cineva a exclamat pe neaşteptate undeva în apropierea mea. Exclamaţia nu-mi era adresată mie, desigur, dar te-a adus atât de neaşteptat în gândul meu, încât o bucurie inexplicabilă mi-a invadat fiinţa. Mi-am adus aminte cum am aflat de obiceiul acesta al tău de a exclama pe neaşteptate, si ce mă sperii aproape de fiecare dată. Prima dată m-am speriat atât de tare încât am crezut că te-ai rănit.

Cât de aiurea a fost SMS-ul pe care ţi l-am trimis azi. Mi-am dat seama abia când mi-ai răspuns, din acel singur cuvânt pe care mi l-ai trimis. Pe de-o parte era înţelegerea de a păstra distanţa şi a nu comunica, pe care o încălcam, pe de altă parte era felul în care mă înfăţişa pe mine: plin de viaţă, fără nici o problemă a sufletului, şi presupunând că şi tu eşti la fel. M-am simţit naspa o vreme, când mi-am dat seama, dar mi-a trecut, căci nu era adevărat."

........


De atunci nu am mai putut să mă gândesc la tine decât într-un anume fel. Iar lunile s-au scurs, uneori într-o fericire care te face să uiţi de tine, alteori cu deznădejde, dar mereu cu tine în gând, zi de zi. Totul e incert, aşa cum trebuie de fapt să fie viaţa, iar noi trebuie sa luptam CONTINU pentru a crea certitudini.     

Definiţia iubirii - când nu eşti

Mi-e frig în mine şi am nevoie să mă încălzeşti.

Apa îmbrăţişează focul

Corpul aprins, cu forme feminine, se încolăcise în jurul unuia dintre picioarele mesei. Încerca disperat să ţină sub control durerea. Rămase încleştat, dar lemnul carbonizat cedă brusc, iar ea începu să se zbată din nou. Rămăşiţe din hainele şi părul ei se lipiseră pe gresie acolo unde se zbătuse când începuse transformarea. Se vedeau urmele unghiilor topite cu care scrijelise îmbinările atunci când durerea devenise insuportabilă şi pierduse controlul. Camera era plină de fum iar respiraţia mi-era deja apăsată de lipsa de oxigen. Nu mai ştiam de ce plâng: durerea de a o vedea suferind, gândul că o voi pierde pentru totdeauna, arsura fumului fierbinte, sau moartea ce se apropia?

Durerea transformării începuse să-şi piardă din intensitate, iar ea devenea conştientă. Se lipise cu spatele de perete, cu mâinile chircite la piept, încercând să-şi stăpânească simţurile înnebunite de durere. Doi bulbi aprinşi rămăseseră în locul ochilor ei albaştri. Mă privea inuman. Puteam să-mi dau seama că mă vede doar prin faptul că îşi menţinea capul îndreptat spre mine. Lăsând o mână lipită pe piept o îndreptă pe cealaltă atât de protectiv spre mine, de parcă durerea ei nu ar fi avut nici o importanţă. M-am apropiat de ea încet, iar când văpaia trupului ei a devenit insuportabilă m-am retras un pic în spate şi am îngenuncheat. Îşi retrăsese mâna ca să nu mă ardă şi mă privea cu acea faţă inexpresivă pe care doar cei doi bulbi ai ochilor ieşeau în evidenţă. Îşi mişcă partea de jos a feţei ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar buzele topite se sudaseră de parcă nu ar fi existat niciodată. Lacrimi argintii începură să se prelingă pe faţa de un roşu aprins. Durerea pe care o exprima îmi era insuportabilă. Gândul că nu voi mai exista ca să o ţin în braţe, mă înnebunea. Creierul înceţoşat de lipsa de oxigen îmi pulsa în tâmple. Plămânii sufocaţi îmi apăsau dureros pieptul, iar gâtul şi ochii îmi ardeau. Ştiam că dacă nu va reuşi să îşi coboare temperatura, va muri şi ea într-o agonie tăcută, privindu-mă cum eu deja mă sufocasem. Iar în acea cameră ermetică, nu exista nimic cu care să-i reduc temperatura trupului. Eu voi muri în curând, fără să o mai pot vedea vreodată.

Într-un ultim instinct semiconştient, m-am aruncat şi am cuprins-o convusiv în braţe. Arsura focului o simţeam estompat, aproape plăcut. În timp ce ultima fărâmă de conştiinţă dispărea, ultimul gând a fost: "Eu sunt făcut din apă..."

Tu chiar existi, jumătatea mea...

Mă doare lenea ce-mi zâmbeşte din cangrena cărnii. Aş vrea să iau un fierăstrău cu dinţi ruginiţi şi să o tai grosolan afară. Să las rana căscată să sângereze curat, să ma înnebunească durerea, să mă cureţe, să-mi spună cine sunt.

Altfel, străbat străzile ude de ploaie, în uitarea nopţii sau în zarva neinteresantă a zilei, căutând un ţel inexistent. Fericit şi îngreţoşat în acelaşi timp, de poezia din sufletul meu, cu gustul ţigării depus pe gingii, mă mişc. Mă caut pe mine.

Întotdeauna am simţit în mine o lipsă, nu ştiam exact ce e. Puterea? Contactul cu realitatea? Dragostea? Dar simţeam că nu sunt complet, că nu sunt eu - acel eu împlinit care simţi uneori că poti deveni dar nu ştii cum.

Nu înţeleg cum ţi-a fost ţie atât de uşor. Fără să faci nimic ce ar părea deosebit din afară, lângă tine mă făceai să stiu cine sunt. Nu pot să cred nici acum că în acea penultimă zi m-ai facut să mă simt perfect. Trecusem peste prejudecăţi, frică, îndoieli, nelinişte şi o pace fericită îmi încălzea atât de simplu sufletul încât nici gândul că o să ne despărţim nu mă mai tulbura. Simţeam pentru prima dată împlinirea şi puterea de a fi eu. Această trăire era atât de adevărată încât rămăsesem fără cuvinte. Nici nu aveam nevoie de ele, căci te simteam. Acelaşi calm fericit, aceeaşi descoperire a propriei persoane, acelaşi sentiment ne stăpânea pe amandoi, deşi stiu... pentru tine era un pic diferit, ţie îţi era mai greu.

Mă bucur că am încercat atunci să pun în cuvinte şi am rostit doar atât: te iubesc. Pentru prima dată în viaţă am fost mulţumit de sinceritatea cu care am rostit aceste două cuvinte, de puterea cu care credeam în ele, de ceea ce exprimau - perfecţiune.

Nu pot să cred că exişti... că atunci când mă apropiu de tine sufletul meu se potriveşte perfect intr-al tău. Când îmbrăţişarea ta îmi încălzea trupul doream să licărescă dimineaţa, să se facă zi şi pe urmă iar seară, să se schimbe forma lunii, să treacă anii, şi să nu-ţi mai dau drumul. De câte ori nu ţi-am cerut la început, o clonă a ta, doar pentru mine. Mai apoi am simţit că trebuie să am originalul cu orice preţ - să laşi celelalte clone prin lume şi tu să fii a mea. Acum mi-e frică să te las să încerci să te duplici. Dacă şi vreun defect de-al tău,... ar dispărea? Nu pot să-mi permit asta, eşti perfectă şi lângă tine mă simt perfect.

Da.... o clonă de-a ta ar fi făcut totul mai simplu, ai fi putut face doi oameni fericiţi în acelaşi timp. Noroc că am ajuns la timp să te iubesc, ca să-ţi dau drumul şi să nu înnebuneşti. Nu trebuie să îţi mai scriu, nu trebuie să te mai sun, nu trebuie să te mai văd, nu trebuie să te mai ating, dar nu pot să nu te mai iubesc.

Toate s-au întâmplat acum două zile, care au trecut ca două săptămâni. Acum sunt doar eu, transformat pentru toată viaţa de apropierea ta, mult mai împlinit, şi totuşi atât singur, deja.

Florile tale

Sincer....
Mi-au înflorit în piept,
nişte flori.
Au încoţit pe nesimţite
pe plămânii umezi şi calzi.
Şi-au strecurat rădăcinile,
până mi-au cuprins inima.
Pentru a înflori, mi-au străpuns pieptul.
Sunt atât de frumoase...
Acum le poate vedea oricine.

Ajută-mă,
căci doar privirea ta le ţine în viaţă.

Acel moment, când poţi spune: "te iubesc"

Îmi înmoi sufletul în fiinţa ta
Îl las să absoarbă
gânduri chiar şi sânge.
Nu mai mi-e teamă că l-aş frânge,
Mi-e teamă doar că n-ai mai exista.

Iubeşti, doar atunci când nu te mai gândeşti la alte posibilităţi - cum ar fi fost cu ea sau cu el, cum ar fi fost fără nimeni?... Există un moment, în care te eliberezi de toate aceste îndoieli. Devii uşor şi curat, iar o pace înnebunită de fericire îţi învăluie mereu sufletul. Simţi că poţi să-i spui "te iubesc", şi îţi doreşti să i-o spui tot mereu.

E jumătatea mea?

Trei întrebări pentru a afla dacă e jumătatea ta:

1. Eşti sincer faţă de tine şi faţă de partener, chiar şi atunci când aceasta implică dezvăluirea unor secrete care te fac să te ruşinezi? Sinceritatea nu trebuie să fie o obligaţie, ea trebuie să vină natural.
   
2. Vă vine uşor să comunicaţi şi puteţi vorbi ore în şir fără a vă simţi nemotivaţi sau a vă plictisi?
3. Primeşti putere din această relaţie iar partenerul simte acelaşi lucru?

Toţi ceilalţi

Film Germania, 2009

Înfăţişează viaţa de cuplu supusă testului realităţii. Un prim plan asupra unei relaţii, care dă naştere la întrebări.

Cât timp vei continua să spui te iubesc atunci când faptele celuilalt te fac să suferi? Cât de viabilă este o relaţie în care cea mai puternică dar şi ascunsă dorinţă e de a schimba ceva din tine pentru a putea fi compatibil cu celălalt? Ce se întâmplă când discuţiile despre diferenţele de concepţie şi mod de viaţă sunt ocolite, iar relaţia continua pe pilot automat? Şi totuşi spui şi simţi că iubeşti...

Inexistenţa unei concluzii finale te loveşte în moalele capului şi rămâi în beznă în faţa complexităţii unui sentiment atât de controversat: dragostea.

Romantic vs. realist

Abia se luminase de ziuă, iar plaja era încă gri şi pustie. Aerul sărat si umed mustea de libertate şi uitare. Opri maşina direct pe plajă, iar muzica invadă liniştea prin portiera deschisă. Sări desculţ pe nisip, şi începu să urle ca un descreierat. Ea îl privea uimită, schiţând un surâs intim, ştrengăresc. Îi vedea lumina şi fericirea de pe faţă, dar nu înţelegea intensitatea. Astă noapte la benzinărie, când zgribulise de frig la un pic de aer, iar el o luase în braţe, înţelesese că nu i-ar face vreodată rău. Simţise chiar mai mult, dar întâmplarea era prea recentă pentru a-şi recunoaşte acel sentiment. De fapt nu trecuse nici o zi de când îl cunoştea. Se ştiau din vedere, dar abia la ieşirea de aseară făcuseră cunoştiinţă.

Ieşi liniştită afara, se aşeză pe capota maşinii şi îl învrednici cu o privire ce simula compătimire. El înţelese că se preface şi înainte ca ea să încerce să se ferească o ridică în braţe învârtind-o prin aer.

- Băi, tu faci mişto de mine?! Tu nu înţelegi că nu e doar libertatea ce mă face fericit, ci tu.

O aşeză jos şi o privi întrebător. Ea îi răspunse ironic, cu aceeaşi privire:

- Chiar?

Ştia că întrebarea aceasta îl va înnebuni, dar chiar nu putea să-i spună nimic altceva, nu simţea nimic altceva. Chiar dacă ghicea nebunia sentimentelor lui, nu putea înţelege cum ar putea gândi aşa ceva. Răspunsul o uimi:

- Ştiu, eu sunt cel care nu se comportă normal. Dar nu mă mai ghidez după normal de multă vreme. Ştiu ce simt acum, dar nu îţi spun cele două cuvinte pentru că nu pot să îţi demonstrez, însă mi-am propus sa aloc timpul necesar pentru asta. Nu ştiu ce va ieşi.
- Să-ţi zic în faţă, ce cred despre asta?
- Da, clar!
- Nu eşti deloc realist. Să nu mă înţelegi greşit, mă bucur că sunt aici cu tine, deşi mi se pare o nebunie, dar nu mi se pare normal ca orele astea de când ne cunoastem să te facă să simţi ceea ce pretinzi.
- Ştiu, şi îmi place că eşti aşa realistă. Tot ceea ce vreau eu să sugerez e că aceste două firi diferite ale noastre s-ar putea întâlni în acelaşi loc peste un timp, chair dacă venind de pe drumuri diferite. Dar acum, mai fii un pic nebună cu mine!

Şi fără ca ea să mai poată protesta o luă în braţe şi alergă spre mare.

Definiţia dragostei

Vino, sa pot regasi drumul spre mine.

Octavian Paler



De multă vreme caut această definiţie. Mă apropii tot mai mult de capacitatea de a o exprima, dar nu ştiu când voi izbuti să o ating în totalitate. Definiţia lui Octavian Paler m-a atras prin simplitate şi prin conexiunile pe care le atrage de la sine.

Iubirea e singurul mod în care putem şterge într-o oarecare măsură egoismul natural al fiinţei noastre umane.

Tu, în sufletul meu

Un timp am sângerat singur în încleştarea dorului.
Mai apoi, mi-am sfârtecat masca şi am plâns cu deznădejde.
Sinceritatea acestui gest m-a purificat, dar nu indeajuns.
A trebuit să plătesc cititori închipuiţi,
pentru a-mi putea curăţa spiritul - cuvintele au venit de la sine.

Şi toate acestea pentru ce - pentru că nu am putut înţelege alăturarea dintre iubire şi uitare?

De ce-ai venit la mine?
Cum ai putut intra în sufletul meu,
când nici măcar eu sau timpul nu îl întelegem?

Ai dansat înşelătoarea mlădiere a trestiilor,
asemeni unui supraom.
Fără efort ai spart luciul iazului în cioburi de oglindă,
iar în lumina ce-mi juca pe faţă,
m-ai mângâiat cu aripi de libelulă.

Fără a-nţelege argintul mat din ochii tăi,
I-am gravat în grabă pe scoarţa sufletului.




A trebuit să-ţi traduc poezia şi în limba sufletului meu! Mulţumesc, Iulia, pentru bucuria de a gândi această idee.

Am aruncat periuţa ta...

În seara asta am aruncat o periuţă de dinţi care nu era a mea. Am mângâiat-o sfios, uimit că îmi ţineam răsuflarea. Am încercat să îmi închipui acele mânuţe care o ţineau, acei dinţisori pe care îi peria, îmbrăţişarea ta după ce te întorceai de la baie... Aproape te vedeam. Mă aşteptam să te găsesc în cameră când mă întorc. Dar sentimentul acela din ultimele săptămâni îmi revine ca un blestem în suflet - aşteptarea mută de a primi mai mult, de a fi iubit şi apreciat. O simţeam amândoi, dar niciunul nu a ştiut sau nu a putut şă o spargă, însă pe ascuns, amândoi ne doream şi încercam. Nu regret bucuriile şi tristeţile acelor ani. Nu regret felul în care m-au transformat. Nu regret nimic!

Am aruncat periuţa ta...

Urma fiinţei tale

În luminile vii ale orgii, visele noastre crude se desenează fără ruşine în părul tău. Timpul nostru abia a început. Siluetele străine care te-au născut, se pierd acum în penumbră. Îţi simt căldura palmelor pe piept, mireasma din păr,chiar şi umezeala caldă a răsuflării. Minunea fiinţei tale şi doar ea, mi-e în gând... zâmbetul tău când mă certai că dansez prea clasic, privirea ta clară care îşi făcea loc spre sufletul meu. Tălpile se deslipesc de pe chiştoacele unse cu şampanie. Dă-mi voie să te strig "iubito" şi să te ridic în zbor! Promit! Promit să te cobor când melodia va lua sfârşit. Nu-ţi cer vreun legământ, tot ce voi păstra e urma fiinţei tale în sufletul meu de ceară.

Cere mai mult de la iubire!

Bineînţeles că şi eu vreau să îmbătrânesc lângă tine şi să-mi adăp mereu sufletul din bucuria de a te face fericită, dar tu doar atât îţi doreşti!

Împlinirea supremă pentru tine e să fii iubită veşnic. Superficialitatea acestui ţel îmi fură puţin câte puţin din bucuria de a te iubi. Dintr-o dată mă trezesc neîmplinit lângă o persoană pe care o iubesc.

Nu mă împlineşte să te pun la făcut mâncare, spălat vase, călcat haine sau să mă mândresc cu frumuseţea ta atunci când ieşim în lume. Nu mă împlineşte nici măcar contactul sexual cu o astfel de versiune a ta. Slavă Domnului că au trecut acele vremuri, iar acum marea majoritate a fetelor, nu mai stiu să gătească, să calce rufe şi urăsc spălatul vaselor.

Dar nici să îmi petrec fiecare seară doar demonstrându-ţi că te iubesc, nu mă împlineşte. Să ne uităm la un film, să facem puţină ordine, poate să gatim ceva împreună.... să stăm lipiţi unul de celălalt, să-mi povesteşti cum ţi-a fost ziua la un job care nu te prea împlineşte, poate să facem dragoste, iar apoi să adormim îmbrăţişaţi - toate sunt lucruri minunate (mai puţin cel cu job-ul care nu te prea împlineşte) . Dar nu mă simt împlinit a face doar asta în fiecare seară, tot restul vieţii, chiar dacă te iubesc.

M-ar împlini să te ajut să devii super omul ce stă ascuns în tine. Iubirea şi sprijinul persoanei iubite generează atâta putere încât poţi să-ţi împlineşti chiar şi ţelurile la care abia îndrăzneai să visezi. Hai să nu o irosim! Hai să ne bucurăm cu adevărat de un sărut plin de dor după o zi de muncă, de o amiază de sâmbătă în care gătim împreună, de un film bun într-o duminică seara, de o plimbare în doi într-o zi însorită de concediu. Hai să nu transformăm aceste bucurii mărunte dar neasemuit de minunate într-o târâre mediocră spre moarte! Eu astfel vreau să te iubesc!