Întoarcere cu rol de autodefinire

Deși mi-am schimbat viața complet, iar acest blog în marea majoritate a timpului mi-e complet uitat, mai intru câteodată dintr-o curiozitate confundabilă cu orgoliul, dintr-o tristețe prăfuită având un fin gust de regret și autocompătimire sau datorită unui moment creativ ce nu se poate naște și atunci prefer să citesc ce scriam în trecut.

Unele posturi mi se par copilărești, stângace, pe alocuri goale sau insuficient de sincere. Îmi aduc aminte și acum de pasaje cu care nu rezonam în totalitate nici atunci. Însă alte posturi mi se par de-a dreptul sclipitoare, și mă forțează să mă întreb involuntar: oare chiar eu am scris asta? Cu siguranță sunt prea subiectiv ca să mă pot evalua singur, iar orgoliul îmi poate juca feste, însă cunoscând contextul acelor cuvinte și putând să simt chiar și unele dintre trăirile inițiale care au stat la baza lor, totul începe să devină fascinant. E ca și cum ai citi gândurile unei persoane pe care o cunoști în profunzime, dar este totusi diferită de tine, ea fiind ființa ta trecută.

Ce mi-e clar însă, e că am rămas la fel de preocupat de sentimentul veridic: arta naturalului, a acelei trăiri generate de acea probabilitate care chiar a luat naștere, arta întâmplărilor zilnice îmbibate până la refuz cu sentimentele noastre cele mai reale. În Univers nimic nu se pierde - totul se transformă. Pare a fi adevărat și așa ne-a învățat și la școală. Pentru Univers moleculele mele sunt bune acum la fel cât vor fi de bune și după ce voi fi murit. Nimic nu e unic în Univers în afară de trăirile noastre prezente.

De ce nu am mai scris?

Filmul abia a început dar l-am pus pe pauză. Probabil nu m-a convins prea mult din trailer.... sau poate dorinta aceasta vagă, uitată multă vreme, a prins putere asa dintr-o dată în mine. Ce mult timp a trecut de când nu am mai scris.... Nu pot să spun că vremurile acelea zbuciumate când scrisul îmi era un leac pentru lipsa de încredere în mine, pentru durerea chinuită a unei conștiințe nemulțumite de sine, pentru iubiri nebune în perioadele lor cele mai bune și cele mai rele, erau vremuri mai bune decât cele de acum, care sunt mai cumpătate (nici pe departe atât cât mi-aș dori), mai realiste (nici pe departe atâtcât mi-aș dori), și în care o anumită maturitate, mă face să ma simt mai puțin descurajat și deprimat în momentele mele mai negre, dar nici nu sunt aceste vremuri prezente mai frumoase decât cele care au trecut.

M-am schimbat un pic - cu siguranță. Încerc să îmi dau seama de ce nu am mai scris în acest timp. Nu am avut timp - acesta e răspunsul oficial. Și într-un fel e și cel adevărat, căci în ultimul timp am fost prins într-un maraton inconștient de a-mi demonstra mie că sunt puternic și că pot face lucruri extraordinare (extraordinare din punctul de vedere al societății), încât adevărul că ”nu mi-am făcut timp”, privit dintr-o anumită perspectivă, a putut fi foarte usor confundat cu ”nu am avut timp”.

Dar e mai mult de atât. Se poate să nu mai fi avut idei. Se poate să nu mai fi fost dispus de a munci la transpunerea unei idei. Se poate că m-am maturizat și mi-am dat seama că e greu să schimbi lumea. Sau poate faptul că am o relație mult mai liniștită decât cele cu care am fost obișnuit nu m-a mai împins la vindecare prin scris.

Ieri, doi prieteni de-ai mei, se întrebau la modul foarte serios, cum ai putea să postezi public când tu ești doar un alt om obișnuit, cu aceleași idei pe care le are toată lumea. Cum ai putea să faci asta fără a părea un narcisit cu un tupeu iesit din comun. Eu cred ca sinceritatea face diferența. Dacă scrii sincer și încerci să cureți cât mai mult din ceea ce tu nu ești, atunci blogul nu are cum să arate așa. Aș citi cu plăcere posturile oricui, oricât de simple ar fi ideile oglindite în ele atâta timp cât ar emana sinceritate. Oamenii sunt interesanți și diferiți!

Dar totuși, oare de ce nu am mai scris de atâta timp? 

Călătoria spre al 24-lea articol

1. Scânteia
Ideea de a scrie pe web s-a născut din convingerea unui prieten că blogurile sunt generatoare de trafic. Asta se întâmpla în cadrul unui brainstorming legat de generarea de trafic pe internet. Înainte de această discuţie ştiam doar lucruri vagi despre blogging: ceva jurnal pe net (web log). Dar de ce dracu scriu oamenii astfel de log-uri chiar nu înţelegeam.

Tot acest prieten mi-a dat în fugă câteva link-uri la nişte blog-uri, şi când am început să le citesc, adevărata idee de blog a început să-mi scurme în conştiinţă. M-a cucerit din prima sinceritatea cu care vorbeau oamenii, puţin ştirbită ce-i drept de factorul "show off". Însă diversitatea deja existentă chiar şi în blogosfera românească compensează această tendinţă pentru acel ce ştie să aleagă.

2. Naivitate
Am început să scriu cu fervoare ceea ce simt, şi să cer părerile altora despre ceea ce scriam. Asta am simţit recitind primul meu articol postat - pasiune cu un iz fin de reticenţă. Încetul cu încetul a început să devină un stil de viaţa. Bătrânul meu laptopul care se plictisea zile de-a rândul înainte, a început să fie companionul meu aproape în fiecare seară. Mi-am dat seama că blogging-ul mă schimbă, îmi dă mai multă încredere în mine, sunt mai sigur în convingerile mele, iar părerile contra nu mă mai afectează la fel de mult ca şi înainte.

3. Banii, dar contează şi cum îi faci
În acea perioadă întâmplarea a făcut să vorbesc despre blogging cu o colegă de servici. Convingerea ei că bogurile pot aduce bani m-a prins din primul moment. Mi-a dat exemplu nişte blogg-uri românesti, pe care erau postate uneori chiar mai multe articole pe zi, împânzite de google ads, şi care păreau a fi susţinute de un trafic constant. Idea era super, dar parcă ceva nu funcţiona pentru mine. Nu găseam nici o plăcere să caut poze haioase, ştiri de actualitate sau deochiate şi să le postez cu viteză pe blog. Mi se păre anost. Şimţeam că ideea e bună dar trebuie să o adaptez ca să funcţioneze pentru mine. În plus aveam prieteni care mai în glumă, mai în serios regretau că o să devin comercial.

4. O cotitură norocoasă
Împrejurarea care să mă ajute să-mi găsesc propriul stil de a face blogging a apărut. Discutând cu prieteni despre blogging, am aflat de problogger.net. Acest blog, despre cum să faci blogging, pe care postează mai mulţi guru în acest domeniu, a definitivat ideea de blogging pentru mine.

5. Drumul meu
Nu e de ajuns să postezi des, trebuie să aduci valoare prin ceea ce scrii. Desigur că scriu în continuare ceea ce simt dar îmi pun mereu întrebarea: "Oare foloseşte asta cuiva?" Iar dacă răspunsul e negativ, pur şi simplu nu scriu despre acel subiect. Cel mai uşor mod de a crea valoare, este să îţi placă ceea ce faci, să contopeşti hobby-ul cu afacerea şi să te implici cu adevărat în acel domeniu. Deci la mine pe blog o să găsiţi foarte rar poze funny sau articole de actualitate, plasate doar ca să aducă trafic. În schimb citind acest blog şi întregind ideile mele prin comentariile voastre puteţi fi părtaşi la o luptă continuă şi reală de a înţelege universul, aşa cum îl văd oamenii normali ca şi noi.

6. Viitorul
Pe drumul spre al 100-lea articol, voi păstra cu siguranţă viziunea pe care o am acum despre blogging. Motivaţia mea de acum: articole cu conţinut apreciat de cititori, articole care vor naşte idei care vor trece bariera reticenţei şi vor apărea în coment-urile pe care o să le lăsaţi pe blog. Nu sunt stăpânul adevărului, de asta sunt sigur, dar mă preocupă realitatea şi vreau să aflu părerea voastră, deoarece noi toţi suntem realitatea.

Încercări vor fi o grămadă - cea mai mare pare a fi marketing-ul. Un content bun despre care nu ştie nimeni nu are valoare. Dar odată ce drumul în sine îţi place, bucuriile care le găseşti pe el sunt doar nişte bonificaţii în plus.

Primul blog - care e motivaţia de a-l scrie?

Trebuie să recunosc că mi-e putin greu să deschid uşa şi să încep să scot pe hol mobilă, aparatură, flori de cameră, tablouri.... ca să le vadă oricine trece pe lângă apartamentul meu de inchiriat. Poate mi-e ruşine de fotoliul ăla cu tapiţerie ruptă... Dar acum că am început să fac acest lucru, mă întreb care e motivaţia.

Să fii apreciat... asta nu-i de glumă! Iar dacă eşti apreciat pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce încerci să pari, asta e şi mai şi! Banii nu mai au nicio valoare în faţa acestui "produs". Nimic nu are valoare dacă nu te simţi apreciat. Poţi să ai o maşină tare, dar dacă nu te plimbi cu ea prin locuri in care lumea să întoarcă după ea capul, nu mai simţi nicio plăcere. Totuşi există oameni care compensează lipsa de apreciere cu o putere interioara, o apreciere de sine. Dar mă gândesc că iniţial, această putere interioară a fost creată tot din preţuirea manifestată de cei din jur.

Să te poţi vedea prin ochii altora, contează foarte mult pentru o persoana care vrea să se înţeleagă pe sine, pentru o persoană care încearcă să creadă doar în ce simte. O astfel de persoană vede mai departe decât maşina de fitze când se uită la un om; o astfel de persoană nu apreciază artificialul şi persoanele "butoi gol" care cred că singurul lucru ce contează e "carapacea".

Eu: nu am destulă putere interioară ca să fiu complet imun la parerile celor din jur; îmi place destul de mult "carapacea", dacă e purtată cum trebuie. Blogul cred că e un tool bun dacă vrei să spui ceea ce simţi şi să primeşti feedback de la alţii. Aş vrea să mai pun câte ceva sub carapace ca să învaţ cum să o port.