Schimbari

Prin usa deschisa dinspre gradina aud vantul ce tulbura frunzele si niste ciripituri - probabil de vrabii. Zvonuri infundate de activitati umane aproape ca se fac auzite de undeva din curtile vecinilor, dar nu mai mult de atat. Umbrele au inceput sa se lungeasca inspre rasarit, iar arsita de peste zi sa-si pierda puterea. In aer se simte o usurare si o anumita inviorare.

Am in mine o pace calda, imbietoare.... Muzica in surdina completeaza intr-un mod placut acest sentiment. Nu mai exista niciun om pentru care sa am ganduri de ura sau dusmanie. Am un sentiment de comuniune si impacare chiar si cu persoanele pe care le-am indepartat de mine fiindca imi fac rau.

In ultima vreme mi-am facut o obijnuinta de a constientiza cand sunt fericit sau impacat pentru ca mi-am dat seama ca aceste momente sunt destul de rare - doar eu sunt de vina pt asta, desigur - si incerc sa le inteleg mai bine.

Soldatul, Ep1 - Mai pot?

Era octombrie - târziu și umed; un octombrie istovit, cu frunze murdare împinse de vant pe trotuarele sparte de explozii. Orașul era tăcut si rece,  iar printre clădirile cu etaj trecea un suier macabru de seara. La pervazul de la primul etaj, intr-un pulover kaki cu gulerul ridicat peste barba nerasă, stătea un bărbat tânăr. Avea privirea fixa, pierdută undeva printre gândurile-i infricoșate. Îsi simțea genunchii si pulpele rănite de apăsarea rece a caloriferului vechi peste care se aplecase, iar bocancii umezi, in care tocmai isi vârâse picioarele când iesise de sub pături, erau reci si ei. Nu-și legase șireturile și stătea acolo fără niciun plan. Foamea devenise o obijnuință și pentru că nu mai știa unde să caute mâncare parcă nu îl mai chinuia atât de mult. O dorință aprigă de a aprinde o țigară ii chinuia pieptul. Își imagină cum trage fumul cald, cum îl ține în plămâni pentru o clipă, iar apoi îl eliberează încet și continu simulând o liniște calmă, autosuficientă. Privi caloriferul scorojit si mâna lui ce era încleștată pe unul dintre elemenți. Lângă ea era un pachet mototolit de țigări - pachetul pe care avusese norocul sa-l găsească în haina soldatului mort dintre dărâmăturile pieței murdare prin care trecuse acum două zile. Fumase mult, desi știa că ar fi trebuit sa-și raționalizeze mica comoară, iar acum nu mai avea decât două țigări. Îi venea sa le fumeze pe amândouă si apoi să se așeze cu spatele la calorifer și să aștepte ca noaptea  rece să-i ia viața. Își dorea să se bucure în sfârșit de pace, de liniste... fără să mai fie nevoie să mai plângă vreodată.

Degetele mâinii i se albiseră de la strânsoare, iar creierul îi era cu atât mai înțepenit. Nu mai era nicio soluție! Fără să mai gândească, luă pachetul și bricheta așezată pe el, scoase una dintre țigări și o agăță între buze. O aprinse repede și inspiră cu nesaț. Senzația era aproape ca în închipuire doar că avea gâtul iritat de la frig și fumul i se părea înnecăcios. Mai mult, avea trupul rece și murdar și o durere în loc de stomac.

Privi caloriferul fără să-i mai simtă răceala. Își plimbă degetele peste pervazul prăfuit. Un strat mai vechi de vopsea portocalie se ivea pe muchiile uzate. Îi păru dintr-o altă lume, o lume caldă și bună. O privi îndelung atingând scândura veche. O coajă de vopsea i se lipi pe deget. O privi. Oare a mai fost cineva vreodată conștient de existența acestui neînsemnat ciob? Va mai exista el vreodată în mintea cuiva? Privirea îi rămase fixă fără a urmări ceva anume. Gândurile i se amestecară fără vreo țintă și șterseră iluzia oricărei decizii.

Își terminase țigara și o stinsese pe pervaz, lăsând-o acolo. După o scurtă ezitare se întoarse la pat, își scoase bocancii și intră sub pături. Le strânse cât mai bine în jurul său și așeză paltonul greu, milităresc, peste ele. Era ud  încă, dar după ce se va încălzi îi va ține de cald. Își trase păturile peste cap și fața începu să i se încălzească de la propria-i respirație. Nu mai vroia să gândească. Știa că dioxidul de carbon îl va ajuta să adoarmă în curînd. Ignoră foamea, mirosul respingător al păturilor, frigul și greutatea apăsătoare a acestei situații. Usturimea din gât parcă se mai domolise. Se lăsă pradă sfârșelii și adormi.

Apa îmbrăţişează focul

Corpul aprins, cu forme feminine, se încolăcise în jurul unuia dintre picioarele mesei. Încerca disperat să ţină sub control durerea. Rămase încleştat, dar lemnul carbonizat cedă brusc, iar ea începu să se zbată din nou. Rămăşiţe din hainele şi părul ei se lipiseră pe gresie acolo unde se zbătuse când începuse transformarea. Se vedeau urmele unghiilor topite cu care scrijelise îmbinările atunci când durerea devenise insuportabilă şi pierduse controlul. Camera era plină de fum iar respiraţia mi-era deja apăsată de lipsa de oxigen. Nu mai ştiam de ce plâng: durerea de a o vedea suferind, gândul că o voi pierde pentru totdeauna, arsura fumului fierbinte, sau moartea ce se apropia?

Durerea transformării începuse să-şi piardă din intensitate, iar ea devenea conştientă. Se lipise cu spatele de perete, cu mâinile chircite la piept, încercând să-şi stăpânească simţurile înnebunite de durere. Doi bulbi aprinşi rămăseseră în locul ochilor ei albaştri. Mă privea inuman. Puteam să-mi dau seama că mă vede doar prin faptul că îşi menţinea capul îndreptat spre mine. Lăsând o mână lipită pe piept o îndreptă pe cealaltă atât de protectiv spre mine, de parcă durerea ei nu ar fi avut nici o importanţă. M-am apropiat de ea încet, iar când văpaia trupului ei a devenit insuportabilă m-am retras un pic în spate şi am îngenuncheat. Îşi retrăsese mâna ca să nu mă ardă şi mă privea cu acea faţă inexpresivă pe care doar cei doi bulbi ai ochilor ieşeau în evidenţă. Îşi mişcă partea de jos a feţei ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar buzele topite se sudaseră de parcă nu ar fi existat niciodată. Lacrimi argintii începură să se prelingă pe faţa de un roşu aprins. Durerea pe care o exprima îmi era insuportabilă. Gândul că nu voi mai exista ca să o ţin în braţe, mă înnebunea. Creierul înceţoşat de lipsa de oxigen îmi pulsa în tâmple. Plămânii sufocaţi îmi apăsau dureros pieptul, iar gâtul şi ochii îmi ardeau. Ştiam că dacă nu va reuşi să îşi coboare temperatura, va muri şi ea într-o agonie tăcută, privindu-mă cum eu deja mă sufocasem. Iar în acea cameră ermetică, nu exista nimic cu care să-i reduc temperatura trupului. Eu voi muri în curând, fără să o mai pot vedea vreodată.

Într-un ultim instinct semiconştient, m-am aruncat şi am cuprins-o convusiv în braţe. Arsura focului o simţeam estompat, aproape plăcut. În timp ce ultima fărâmă de conştiinţă dispărea, ultimul gând a fost: "Eu sunt făcut din apă..."

Un animal... ce ciudat

Aveam încă în gură gustul ciupercilor crude pe care le mâncasem cu câteva ceasuri în urmă. Le verificasem îndelung compoziţia cu mirositorul de molecule pentru a mă asigura că sunt comestibile. Ameţeala foamei se mai potolise, iar calul avusese timp să pască din iarba luncii. Speram ca cel târziu pe seară să dau peste vreo aşezare de spaţiali şi să fur un scuter cu propulsie pneumatică pentru a putea înlocui acest mod primitiv de deplasare. Mă obişnuisem puţin cu manevrarea animalului, dar efortul pe care îl depuneam era extrem de obositor. Ieri avusesem de nenumărate ori tentativa de a-l abandona şi a porni pe jos. Încăpăţânarea mă oprise, iar acum eram încântat că nu renunţasem atât de uşor.

În copilărie citisem despre folosirea animalelor pentru a te deplasa, într-o carte găsită pe etajera metalică din cabina bunicului. Mă amuzase atunci ideea de a te urca pe un animal şi de a-l direcţiona în direcţia în care vrei să te deplasezi. Îmi păruse un joc, chiar o glumă şi o întrebasem pe mama dacă e adevărat. Îmi imaginasem altfel calul, dar expeienţa aceasta primitivă începea să îmi placă şi începeam să mă ataşez de animal. Regretam că muzeul holografic de la bordul transplanetarului pe care mă născusem, nu fusese niciodată reparat după avariile avute la unul dintre salturile spaţiu timp. Nu mai văzusem niciodată un cal ...

Romantic vs. realist

Abia se luminase de ziuă, iar plaja era încă gri şi pustie. Aerul sărat si umed mustea de libertate şi uitare. Opri maşina direct pe plajă, iar muzica invadă liniştea prin portiera deschisă. Sări desculţ pe nisip, şi începu să urle ca un descreierat. Ea îl privea uimită, schiţând un surâs intim, ştrengăresc. Îi vedea lumina şi fericirea de pe faţă, dar nu înţelegea intensitatea. Astă noapte la benzinărie, când zgribulise de frig la un pic de aer, iar el o luase în braţe, înţelesese că nu i-ar face vreodată rău. Simţise chiar mai mult, dar întâmplarea era prea recentă pentru a-şi recunoaşte acel sentiment. De fapt nu trecuse nici o zi de când îl cunoştea. Se ştiau din vedere, dar abia la ieşirea de aseară făcuseră cunoştiinţă.

Ieşi liniştită afara, se aşeză pe capota maşinii şi îl învrednici cu o privire ce simula compătimire. El înţelese că se preface şi înainte ca ea să încerce să se ferească o ridică în braţe învârtind-o prin aer.

- Băi, tu faci mişto de mine?! Tu nu înţelegi că nu e doar libertatea ce mă face fericit, ci tu.

O aşeză jos şi o privi întrebător. Ea îi răspunse ironic, cu aceeaşi privire:

- Chiar?

Ştia că întrebarea aceasta îl va înnebuni, dar chiar nu putea să-i spună nimic altceva, nu simţea nimic altceva. Chiar dacă ghicea nebunia sentimentelor lui, nu putea înţelege cum ar putea gândi aşa ceva. Răspunsul o uimi:

- Ştiu, eu sunt cel care nu se comportă normal. Dar nu mă mai ghidez după normal de multă vreme. Ştiu ce simt acum, dar nu îţi spun cele două cuvinte pentru că nu pot să îţi demonstrez, însă mi-am propus sa aloc timpul necesar pentru asta. Nu ştiu ce va ieşi.
- Să-ţi zic în faţă, ce cred despre asta?
- Da, clar!
- Nu eşti deloc realist. Să nu mă înţelegi greşit, mă bucur că sunt aici cu tine, deşi mi se pare o nebunie, dar nu mi se pare normal ca orele astea de când ne cunoastem să te facă să simţi ceea ce pretinzi.
- Ştiu, şi îmi place că eşti aşa realistă. Tot ceea ce vreau eu să sugerez e că aceste două firi diferite ale noastre s-ar putea întâlni în acelaşi loc peste un timp, chair dacă venind de pe drumuri diferite. Dar acum, mai fii un pic nebună cu mine!

Şi fără ca ea să mai poată protesta o luă în braţe şi alergă spre mare.

Un dop şi parchetul cojit

Dopul scăpat intenţionat pe jos aproape s-a oprit. Cu un hârşâit înfundat se înclină lent, şi cade pe o parte învârtindu-se tot mai rapid şi cu tot mai mult zgomot. Brusc îşi perde inerţia şi agonia ultimelor mişcări ia sfârşit. Zace în praful fin de pe parchetul lăcuit, cojit pe la colţuri.

E cald, poate prea cald. Soarele, cu un optimism sfârşit, taie o dungă îngustă în care joacă praful ridicat în aer. Imaginea îţi dă o senzaţie de sufocare. Devin conştient de geamurile închise, dar mi-e prea lene să mă ridic. Nu vreau să aud ce se întâmplă afară, zgomotele estompate îmi sunt de ajuns.

Hârşşş... scânteie, flacără, jar aţâţat şi trag fumul fierbinte direct în plămâni. Îl suflu spre tavan gândin-mă în acelaşi timp la acest gest - încă mai sunt optimist. Din ţigara dintre degete se ridică o coloană subţire de fum. Drumul lui mă surprinde. Cât e de frumos, cât e de imprevizibil! O demonstraţie de artă în această cameră comună şi atât de plictisită.

Hm, cât e de aproape această singurătate, mi s-a îmbibat în haine, în păr, în transpiraţia din palme, dacă îmi umezesc buzele o simt în gustul sărat al pielii. Nu am chef să scriu, nu am chef să vorbesc, nu am chef să întâlnesc pe nimeni. Nimic nu pare să merite efortul.

Oare ce o să fac după ce voi stinge această ţigară? Oare ce voi face după ce noaptea va stinge acest soare? ... mă voi învâti în aşternut fără să pot adormi. Voi bea nişte apă dintr-o sticlă de plastic fără dop şi îmi voi aminti de hârşâitul cu care s-a oprit în praful de sub pervaz. Voi gândi: "Măcar a avut o moarte plină de forţă şi dinamism"

Ce voi face după ce iarna va îngheţa această vară?....

Vom muri cu toţii

Un gând trist pentru cineva fericit, un gând fericit pentru cineva deprimat, doar un gând pentru un tânăr (mai este până la sesiune), un gând cu mare însemnătate pentru un bătrân, un gând important pentru un filozof.

Cât de minunaţi sunt oamenii observaţi în mediul lor natural, cuprinşi de vârtejul inconştient al vieţii, cu sufletul învălmăşit de sentimente, fără vreun gând prin care să-şi conştientizeze existenţa - just living. Iar când sunt fotografiaţi în acestă ipostază, pot deveni o adevărată operă de artă fotografică.

Aici o să găsiţi o poză mai mult decât interesantă, ce exprimă pentru mine ce am scris mai sus.

Urma fiinţei tale

În luminile vii ale orgii, visele noastre crude se desenează fără ruşine în părul tău. Timpul nostru abia a început. Siluetele străine care te-au născut, se pierd acum în penumbră. Îţi simt căldura palmelor pe piept, mireasma din păr,chiar şi umezeala caldă a răsuflării. Minunea fiinţei tale şi doar ea, mi-e în gând... zâmbetul tău când mă certai că dansez prea clasic, privirea ta clară care îşi făcea loc spre sufletul meu. Tălpile se deslipesc de pe chiştoacele unse cu şampanie. Dă-mi voie să te strig "iubito" şi să te ridic în zbor! Promit! Promit să te cobor când melodia va lua sfârşit. Nu-ţi cer vreun legământ, tot ce voi păstra e urma fiinţei tale în sufletul meu de ceară.

Jocul ielelor

Trecuse de ora 3 când am început să simt, că undeva, în ceea ce se întâmpla în jur, lucrurile ieşiseră din sfera normalului. Clubul căruia îi trecusem pentru prima oară pragul, părea OK, şi chiar îmi plăcuse la început. Pereţi de piatră, lumină obscură brăzdată strident de spoturi pâlpâitoare, muzică antrenantă şi plin de oameni. Încet, puţin câte puţin, încerc să mă desprind, ca să pot înţelege.

Ele daunsau încă în faţa noastră, şi nu păreau că vor să se oprească vreodată - haine strâmte, rotunjite neastâmpărat, decoltee zdrenţuite, mişcări unduitoare, încinse de joc, priviri aprinse care te pironesc iar apoi se pleacă, încercând o vagă undă de pudoare. Atingeri dorite pe trupuri atât de tinere, încât limita legalităţii era neclară, învăluită într-un iz de frică şi mister. Cu simţuri amorţite, intrau în horă la răstimpuri, şi băieţi. Primiţi cu braţe-ncolăcite pe după gâtul lor, erau tăcuţi şi sumbri, hipnotizaţi de jocul ielelor. Iar ele învrăjbite de concurenţă şi împinse de o flacără negru-sângerie ce părea să le ardă în suflet, îşi petreceau mâinile pe după gâtul altuia. Lipindu-se aprinsă, palmele-i umede atingeau acum ceafa lui...

O nouă specie literară - statuia

Senzaţia e cea mai subiectivă trăire umană. Ne uimeşte prin spontaneitate şi încărcătura puternic subiectivă, chiar stranie uneori. Senzaţia e felul în care subconştientul îşi demonstrează prezenţa în fiinţa umană. Modul în care majoritatea o conştientizăm e prin apariţia întrebării: De ce simt asta acum, în acest loc, cu această persoană sau în această împrejurare?

Statuia sculptorului nu e altceva decât reprezentarea universului interior în lumea reală - transpunerea unei senzaţii în material. Acum imaginaţi-vă o statuie din cuvinte, o statuie care nu are nici o limitare fizică dată de materie sau vreo lege din lumea reală - o statuie care se foloseşte doar de imaginaţia cititorului pentru a putea recrea senzaţia autorului într-un alt univers interior.

Ca specie literară, statuia e o creaţie de scurtă întindere, în versuri sau în proză care are ca singur obiectiv trezirea unei senzaţii în imaginaţia cititorului. Văd apariţia ei ca pe o conştientizare mai largă a faptului că arta există doar prin prisma universului interior. Mai mult, ea poate fi un sprijin pentru artistul modern care nu are talent la pictură sculptură sau muzică şi vrea să transpună propriile senzaţii fără a se lovi de bariera materialului.

Impactul acestei idei în lumea literară e greu de prevăzut. Mult mai probabil însă ar fi un impact în lumea virtuală a blogger-ilor, unde s-ar mula extrem de bine pe spaţiul restrans destinat unui articol şi pe lipsa de prejudecăţi cu care începe să ne obişnuiască această lume. Ca un exemplu dau articolul meu anterior "Mireasă cu aromă de tutun" şi articolele sper numeroase pe care le voi scrie în acest format.

Mireasă cu aromă de tutun

La mese veselie, nuntaşii se înfruptă din mâncare şi închină pahare cu băutură; pe ring dansatori aprinşi de dans. Masa mirilor, în centrul sălii - mireasa tânără şi frumoasă, în rochia-i albă, şade pusă pe gânduri cu ţigara aprinsă în mână. Privirea meditativă se opreşte din când în când pe lucrurile din jur. Mi-o închipui într-o pauză la servici, singură, cu gândurile ei, savurând pauza şi nicotina. Gestul comun şi vulgar al fumătorului înrăit contrastează puternic cu simbolul încă existent al rochiei albe şi al evenimentului în sine. O altă după-masă dintr-o viaţă care pare mai uşor de îndurat după o binemeritată pauză de ţigară.