Un timp am sângerat singur în încleştarea dorului.
Mai apoi, mi-am sfârtecat masca şi am plâns cu deznădejde.
Sinceritatea acestui gest m-a purificat, dar nu indeajuns.
A trebuit să plătesc cititori închipuiţi,
pentru a-mi putea curăţa spiritul - cuvintele au venit de la sine.
Şi toate acestea pentru ce - pentru că nu am putut înţelege alăturarea dintre iubire şi uitare?
De ce-ai venit la mine?
Cum ai putut intra în sufletul meu,
când nici măcar eu sau timpul nu îl întelegem?
Ai dansat înşelătoarea mlădiere a trestiilor,
asemeni unui supraom.
Fără efort ai spart luciul iazului în cioburi de oglindă,
iar în lumina ce-mi juca pe faţă,
m-ai mângâiat cu aripi de libelulă.
Fără a-nţelege argintul mat din ochii tăi,
I-am gravat în grabă pe scoarţa sufletului.
A trebuit să-ţi traduc poezia şi în limba sufletului meu! Mulţumesc, Iulia, pentru bucuria de a gândi această idee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu