TIFF 2008 - Revoluţia mondială

Weltrevolution, Austria 2008, regia Klaus Hundsbichler

Un documentar despre revoluţia lui Stefan Weber, fondatorul formaţiei Drahdiwaberl din Austria. O revoluţie care a început în 1969 şi încă nu a luat sfârşit. O revoluţie în care armele au fost înlocuite cu pamfletul, caricatra, rock metal-ul, sexul grotesc şi cruzimea, toate puse în şcenă în concertele trupei Drahdiwaberl.

Filmul te lasă cu o uşoară undă de pesimism. Chiar dacă cei de pe şcenă au curajul să critice în cel mai inedit mod conservatorismul, fascismul, comunismul, imperialismul american, făţărnicia politicienilor şi a oamenilor bisericii sau cruzimea poliţiei, chiar dacă reuşesc să îşi exprime dezgustul faţă de acestea, nici o soluţie la aceste probleme nu poate fi desprinsă din concertele lor. Un film pentru cei obsedaţi de sex, care vor să se lecuiască de această obsesie prin dezgust, un film pentru oricine vrea să se lecuiască de orice inhibiţie. O peliculă şocantă prin imagini şi prin faptul că nu ai ştiut nimic despre asta chiar dacă se întâmplă dinainte să te fi născut (cel puţin în cazul) meu, şi încă nu a luat sfârşit. Merită văzut, pentru a face loc unei idei noi, şi bineînţeles pentru a-i judeca părţile bune şi părţile rele, fără a ne grăbi să o acceptăm.

Links:
http://www.filmfestivalrotterdam.com
http://members.chello.at/drahdiwaber
http://www.drahdiwaberl.at

TIFF 2008 - Duşmanul duşmanului meu

My enemy's enemy, Franţa-Marea Britanie 2007, regia Kevin Macdonald

Avem în faţă un documentar despre viaţa lui Klaus Barbie, comandant nazist, însarcinat cu reprimarea mişcării franceze de rezistenţa din Lyon. Aceasta e faţeta cea mai vizibilă a acestui film.

Poţi să te laşi impresionat de realităţile celui de-al doilea război mondial, să te pui în pielea celui torturat sau a torţionarului, şi să încerci pentru câteva minute să-ţi imaginezi viaţa fără laptopul conectat la internet, pizza adusă acasa, hainele mai mult sau mai puţin fiţoase pe care îţi place să le porţi, serile în cluburi sau pe terase... Să te închipui în haine sumbre şi prafuite, fără gel în păr, ci doar cu o şapcă fără gust, trecând prin oraşul în paragină, nu pentru a ajunge la molul tau preferat ci pentru a găsi ceva de mâncare, ca apoi să te poţi întoarce în ascunzătoarea care te ţine în viaţă de câteva luni. Şi dacă asta nu e de ajuns, poţi să te închipui în aceleaşi haine, cu acelaşi gol în stomac, şi aceeaşi dorinţă, dar împuşcat în cap, zăcând într-o baltă de sânge cu obrazul murdărit de praful aceluiaşi oraş.

Poţi să te laşi impresionat de puterea de caracter a omului Klaus Barbie, născut sărac şi fără respect de sine, ajuns să cunoască şi să aprecieze importanţa puterii de manipulare a celor din jur, şi care şi-a dedicat întreaga viaţă punerii în practică a acestei puteri în slujba idealurilor naziste. Întradevăr un om puternic - a reuşit să scape atunci când Lyonul a fost eliberat de către aliaţi, evadând de două ori din închisoare, pentru ca mai târziu să fie recrutat, plătit şi protejat de CIC (United States Army Counterintelligence Corps) pentru a lupta împotriva fascismului în războiul rece. Iar când americanii nu au mai putut să-l apere de francezi, care vroiau să-l condamne pentru crime de război, a fost ascuns în Bolivia unde a devenit influent economic şi politic, culminând prin înfiinţarea, cu sprijinul SUA, a celui de-al patrulea Reich în Anzi.

Şi totuşi sub faţetele vizibile ale filmului, adevărata idee începe să ţi se înfăţişeze tot mai clar. Interesele guvernelor, fie ele şi democratice şi mijloacele prin care încearcă să le ducă la îndeplinire, ţi se dezvăluie tulburător şi te simţi nesigur şi manipulat. Maşina strălucitoare, hainele scumpe, tipa tare ce te ţine de mână, dintr-odată nu-ţi mai oferă nicio siguranţă. Conduci tăcut spre casă şi priveşti mereu reclamele colorate din magazine pentru a te simţi acasă şi în siguranţă. Nu vrei să recunoşti că ar putea exista şi altceva în spatele culorilor calde; nu vrei să recunoşti că însăşi viaţa ta e manipulată de oameni cărora s-ar puta să nu le pese de tine.

Un clubber la adunarea miliniştilor

Duminică ploioasă... automobilul aflat în mers vuia de vocile evlavioase ale celorlalţi ocupanţi care îşi povesteau faptele cuvioase, criticau faptele condamnabile ale cunoscuţilor sau deplângeau greutăţile prin care au trecut ei, familiile lor sau unele cunoştiinţe. De ce nu pot să fiu printre salcâmii înfloriţi de afara, să trec prin iarba crudă, spălată de ploaie şi să mă ascund în pădure?...

Am ajuns în satul uitat de lume unde azi urmau să se întâlnească sectanţii milinşti din Cluj, Bistriţa şi Zalău. Lumea era deja strânsă la Căminul Cultural care era folosit ca loc de adunare. Strângeri de mână, şi cuvintele: pace, soră şi frate ne însoţesc drumul spre intrarea în cămin. Mai fusesem la câteva adunări în trecut aşa că nu mi se părea atât de ciudat pe cât era.
Majoritatea erau oameni în vârstă dar veniseră şi destul de mulţi oameni de vârstă medie şi câţiva tineri. Căminul cultural mirosea a vechi şi era mobilat cu obişnuitele mese şi bănci din scândură veche acoperită cu hârtie albă de împachetat. Nici asta nu m-a impresionat foarte mult căci sunt obişnuit cu aceste relicve ale trecutului comunist şi chiar le îndrăgesc, identificându-le cu satul bunicilor unde mergeam vara în copilărie. Cu toate acestea, căminul era îngrijit, zugrăvit şi curat. În faţă, lângă şcenă se vedeau omniprezentele boxe şi microfoane pe care le vezi la aproape orice adunare de pocăiţi. Ele simbolizează influenţa morală şi materială pe care o primesc astfel de secte, din afară.

Atmosfera e un pic ciudată, seamănă mult cu o clasă de la ciclul primar, cu elevi naivi şi sârguinciosi care doresc să arate cât de bine şi-au învăţat lecţia. Se poate chiar observa o uşoară urmă de concurenţă care nu se prea potriveşte cu predica. Studenţii în biblie sau miliniştii cred în a doua întoarcere a lui Isus pe pământ, care va marca sfârşitul perioadei creştine pe care o trăim. Semnele "vremii de pe urmă" sunt dezvoltarea tehnicii, prezenţa "vrăjmaşului"(aşa îl numesc pe Satana) în activităţile oamenilor care s-au depărtat de Dumnezeu şi anumite evenimente petrecute de curând în "poporul lui Israel". Acest sfârşit va marca învierea tuturor oamenilor, credincioşi sau nu, care au trăit pe pământ între cele doua veniri ale lui Isus. Toţi vor primi o a doua şansă de a-şi demonstra credinţa către Dumnezeu. Aşa se compensează nedreptatea care a fost făcută celor care nu s-au născut în comunităţi creştine sau pur şi simplu nu au avut bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. După această probă, cei vrednici vor trăi veşnic alături de Dumnezeu, pe când ceilalţi (atenţie, aici apare cea mai şocantă veste pentru cel ce nu cunoaşte acestă sectă) vor trece pur şi simplu în nefiinţă, fără nici o durere, dracii şi cazanele cu smoală nu există. Apreciez simplitatea logicii: dacă Dumnezeu este "a tot iubitor", cum poate permite suferinţă veşnică chiar şi unor păcătoşi. Ar mai fi multe de spus despre ce cred miliniştii: profund dispreţ pentru preoţii convenţionali care iau bani pentru propovăduirea cuvantului lui Dumnezeu, neaprobarea icoanelor - ele sunt chip cioplit la care se închină oamenii, etc.

Adunarea a durat de la ora 10 la ora 15, cu o pauză de 30 minute şi o masă de 30 minute la final. Nu am scăpat de tortura prin plictisire la care supune orice religie creştină pe credincioşi mai începători într-ale fanatismului. Nu pot decât să mă întreb încă o dată: de ce nu putem iubi oameni fără să aşezăm masca blajină a fanatismului creştin, pe chipurile noastre?

Fericirea

Fiecare e fericit din când în când. Trecem prin viaţă şi câteodată ceea ce e în jurul nostru ne face fericiţi: un obiect pe care ni-l doream, un loc în care ne doream să fim, o persoană pe care vroiam să o întâlnim, o realizare care speram să ne dea un alt statut, etc. Am putea spune că trăim şi din când în când viaţa se milostiveste de noi să ne dea fericirea, fericire pentru care luptăm inconştient şi pe care o căutăm mereu inconştient.

Bine spus inconştient... Aţi văzut desigur oameni fericiţi într-o situaţie în care voi aţi fi cu totul deprimaţi şi indispuşi sau cel puţin puteţi imagina o astfel de situaţie. Cum se explică acest lucru? Fericirea vine din exterior cu frecvenţă aleatoare, noi trebuie sa fim deschisi tot timpul spre exterior şi chiar să încercăm prin orice mijloace să-l influenţăm în direcţia dorită. Spre norocul nostru, nu este deloc aşa! Fericirea vine din modul în care percepem exteriorul, din ceea ce înseamnă pentru noi exteriorul. De aceea un acelaşi lucru poate face pe unii fericiţi iar pe alţii chiar nefericiţi. Deci ceea ce ne face fericiţi sau nefericiţi nu este ceea ce avem sau nu avem, ceea ce suntem sau nu suntem ci felul în care privim aceste lucruri. Singura persoană care poate controla în totalitate fericirea noastră suntem chiar noi. Totul porneşte din interior, din felul în care privim lumea.

Azi m-am simţit rău, eram febril, mă dureau muşchii şi stomacul şi mă simţeam obosit. Eram la servici şi mă despărţeau multe ore de plecarea acasă. Toate acestea m-au indispus nespus de tare. Aşteptam din exterior o schimbare care să-mi îmbunătăţească această stare, dar ea se încăpăţâna să nu apară. Ba mai mult azi aveam şi responsabilitatea de a ajuta un coleg mai nou. Când acest coleg m-a întrebat ceva, mai mult cerându-mi o confirmare, nici măcar nu am înţeles ce m-a întrebat. I-am răspuns aspru şi fără chef, iar pe moment m-am simţit mai bine. Aşteptarea îmbunătăţirii venite din exterior şi întârzierea ei încăpăţânată, s-au acumulat inconştient până într-atât încât am ajuns să urăsc acel exterior, să-l simt tot mai coalizat împotriva mea. Imediat după ce supapa s-a pus în mişcare, mi-a părut rău pentru felul nedrept în care mă purtasem cu colegul meu, dar totul era consumat. De aş fi înţeles atunci că trebuie să-ţi produci fericirea din interior, să fii mereu stăpân asupra ei şi să nu aştepţi să ţi-o aducă nişte întâmplări aleatoare din extrior...

Mulţumesc lui Dale Carnegie, a cărui carte tocmai o citesc, şi sper să învăţ cât mai repede să pun în practică această lecţie învăţată acum. Recunosc, nu mi se pare deloc uşor, şi încă nu am soluţii pentru toate situaţiile, dar ceea ce am realizat acum va fi mereu în gândul meu.

Love

O să fie un articol scurt şi probabil cu greşeli de ortografie, dar simt ca trebuie sa-l scriu acum. Colegii de la servici o sa observe probabil că am ochii putin roşii, dar o să mă ţin tare.

Sunt convins că oricine cunoaste cuvântul din titlu, o să se gândească la un baiat şi o fată, de vârste apropiate, pe care îi vezi aproape tot timpul îmbrăţişaţi, sărutându-se sau de mână cel puţin. Da e forma cea mai vizibilă. Totuşi pentru ceea ce vreau eu să spun ar fi mai potrivit "appreciate".

Pe câţi oameni din viaţa dumneavoastră nu puteţi să-i apreciaţi pentru nimic? La câţi oameni nu gasiţi nici o parte bună? Eu recunosc, pentru mine există o persoană.... la care sunt destul de încăpăţânat sa nu găsesc nimic bun, deşi sunt sigur că există.

De câte ori atunci când persoanele din viaţa noastră manifestă părţi care nu le apreciem deloc, ne gândim la parţile lor bune? Nu cred că există persoană care să aibă doar părţi bune. Probabil aceasta ar fi fost adevarat si pentru Isus, dacă nu l-am fi cunoscut doar din cărţi.

O să ai prieteni dacă pe cei din jur îi consideri mai prejos de tine, şi îi folosesţi doar ca să te simţi mai presus? O să te placă, chiar şi o persoană de sex opus pe care o atragi fizic, dacă simte că nu o apreciezi? O să te placi tu pe tine dacă nu iubeşti pe nimeni şi ştii că nimeni nu te iubeşte?

Nu ştiu dacă o să devin vreodată religios, se zice că multora li se întâmplă mai ales spre bătrâneţe, dar un lucru nu înţeleg: de ce nu ne place să iubim, să apreciem? Dacă ar fi să existe aşa numitul "drac", eu zic că ar descrie un singur cuvânt: orgoliu. Dacă nu ar exista orgoliu ce rău ar mai exista între oameni?

Ştiu că v-am rugat şi în articolele precedente să îmi spuneţi părerile voastre, dar acesta chiar că nu are valoare fără ele. Aşa că rog pe toţi cei care au o vorbă de spus să o facă.

Încălecarea

Cu aceeaşi emoţie care mă stăpânea de fiecare dată, o trag jos de pe rogojină. Atingerea cusăturilor dure, antiestetice, dar solide, îmi produce ca de obicei furnicături de plăcere în pielea palmelor. Pare un pic prea grea iar aspectul e grosolan. Amintirea orelor de trudă în care o reparasem, îmi strecoară subtil un sentiment de mândrie. Simt în mine schimbarea provocată de ceea ce urmează să fac. Umerii aplecaţi şi plictisiţi se îndreptă, muşchii se contractă pe oasele dintr-o dată drepte, tresărind din starea de latenţă în care dormiseră. Suflarea nu mai e aceeaşi; aerul intră cu năvală pe nări, de parcă aş fi descoperit un simţ nou şi încerc să cuprind din câteva inspirări toate miresmele proaspete ale dimineţii. Ochi-mi sunt aprinşi, mişcările sigure. El mă aşteptă în curtea din spate.

Ţinând cu amândoua mâinile obiectul atât de preţios pentru mine, trec cu paşi repezi prin poarta care dădea într-acolo. În liniştea adormită singurele zgomote sunt cele provocate de noi.

E la fel de nerăbdător ca şi mine. Îşi ţine capul arcuit spre piept, iar suflarea-i agitată creează trâmbe lungi de abur. Pământul din preajmă e frământat, trădînd nerăbdarea cu care mă aşteptase. Încă de când îl vizitasem la prima geană de lumină a dimineţii, ştiuse ce o să se întâmple astăzi, iar pentru simţurile-i fine îl invidiez. Aşa că acum, văzându-mă sosind cu ea în braţe îşi ridică privirea, îşi ciuli urechile şi îi scăpă un nechezat puternic de încântare. Apropiindu-mă nu mă puteam opri să nu mă gândesc la perfecţiunea lui. Corpul zvelt şi suplu e un joc de muşchi care animează punctele gri de pe blana-i albă. Coama şi coada, lungi şi albe ca omătul, sunt răsfirate de vântul dimineţii. Bretonul prea lung, aproape că-i acoperă ochii, tresare sălbatic la mişcările energice ale capului. Nările dilatate periază vântul, iar urechile şi le ciuleşte la cel mai fin zgomot neobişnuit. Ochii blânzi şi negrii, îţi amintesc de privirea unei fecioare ce încă nu şi-a desprins calda-i încolăcire de pe gâtul tău.

Nu durează mai mult de câteva minute să-i aşez şaua peste pătura de protecţie şi să-i strâng cureaua de sub burtă până la gaura în care ştiam că e necesar. Aproape într-o mişcare pun stângul în scăriţă şi mă avânt în şa. O secundă îmi potrivesc piciorul şi în scăriţa dreaptă. Un îndemn, şi toată dorinţa acumulată explodează în tropote.

Poarta rămasă deschisă scârţâie rar în braţele vântului; undeva într-o răchită o ţarcă speriată tulbură liniştea dimineţii....

Un clubber la slujba de duminică

Cel mai probabil că fiecare din voi aţi fost macăr o dată intr-un club şi măcar o dată la biserică. Până aici nu e nimic deosebit. Lucrurile devin interesante atunci când acţiunile se succed la un interval suficient de scurt în timp, ca noaptea în club să-ţi fie proaspătă în minte atunci cand eşti în biserică.

Părăsisem drumul judeţean acum vreo 10 km, iar drumul de pământ se afunda tot mai adânc în tăcerea pasiva a unei dimineţi ploioase de duminică - aproape nici o mişcare în curţile caselor. Eram doar eu. Într-un final locurile începură să devină tot mai familiare, iar amintirile din copilărie mă îndepărtau si mai tare de realitatea oraşului. Noaptea ce trecuse, pe jumătate dormită o mai simţeam doar prin ochii împăienjeniţi. Realitatea se schimbase la 180 de grade.

Curtea bisericii era pustie, doar o babă şedea tăcută cu lumânări de vănzare... probabil ea era şi cea care le facea. Am cumpărat două şi le-am implântat aprinse în nisipul reavăn, alături de celelalte. Nici un gând nu îmi tulbura liniştea, nici un mort, nici un viu, le-am împlântat pur şi simplu. Uşa bisericii scârţâia. Am intrat ca un extraterestru, în haina portocalie de schi, si am înaintat prin culoarul liber lăsat de femeile de la intrare, spre ceilalţi bărbaţi. Lumea probabil mă privea dar se străduia să nu se observe, iar eu nu încercam să descopăr privirile lor. Eram doar eu, deşi în mijlocul atâtor oameni. Scalpurile argintii îţi permiteau să găseşti uşor tinerii, iar degetele de la o mână îţi erau destule ca să-i numeri. Cei trei din strană erau şi ei foarte bătrâni, iar cântecul lor era tărăgănat şi mormăit; refrenul era desincronizat. Vocea tânără a preotului se auzea din altar, dar versurile îşi pierdeau la fel de uşor înţelesul ca ale bătrânilor, din cauza refrenurilor accentuate. De pe pereţi ne priveau o mulţime de sfinţi cu cruci, cărţi sau săbii în mâini.

Pacea care mă învăluia era desăvârşită, nimic nu putea să îmi curme liniştea, căci eram singur, doar eu şi universul. Întrebări au început să năvălească. De ce se adună oamenii dimprejurul meu în fiecare duminică aici? Care sunt fricile şi care sunt bucuriile lor? Asemeni mie erau nişte fire de praf în univers, totul gol împrejur! Ce câştigăm, ce pierdem dacă nu ne simţim singuri şi simţim o lumină caldă care ne înconjoară? Cât de îndreptăţiţi suntem să credem că există o astfel de lumină prin felul în care ne trăim viata? Lumina suntem noi, sau suntem doar nişte puncte gri învăluite de lumină? Dacă am aprinde fiecare lumina din interior, mereu, nu doar acum, am mai vedea lumina ca venind din exterior? Oare lumina pe care o simţim toţi acum nu e lumina noastra, lumina fiecăruia alăturată?

Şi clipa se spulberă o dată cu deschiderea uşilor altarului. Predica preotului e atât de lumească şi de opusă luminii pe care am simţit-o înainte încât şi bătrânii par plictisiţi şi aşteaptă ca tot ritualul să ia sfârşit şi să poată părăsi această clădire construită din piatra de sub dealurile lor. Iar eu mă întorc în oraş cu la fel de multe întrebări, pe care nu am încă curajul să le răspund aşa cum simt. Dintre frazele meşteşugite dar lumeşti ale preotului doar una îmi rămâne în minte: "Diavolul e asemenea unui câine legat în lanţ, dacă ştii să nu te apropii acolo unde ajunge lanţul, eşti în siguranţă."

Şi nu pot decât să mă întreb; ce se ascunde sub pozele cu fuste ridicate sau cele cu busturi goale şi musculoase de pe hi5: câinele care are aproape destul lanţ ca să te înşface sau luminiţe nesincronizate care nu fac nici o diferenţă în noapte? Oricare răspunsul, ei sunt cei care vor duce mai departe această întrebare.