Fiii României

Adevar: "Cei mai buni fii ai României au pierdut ieri in faţa fiilor Olandei."

Vreau să subliniez "cei mai buni" - tot ce a putut naşte această ţară în domeniul fotbalului e în această echipă, ei sunt cei mai buni.

Nu o să întreb ce înseamnă pentru România faptul ca am pierdut. Dar cu toată fiinţa doresc să întreb ce înseamnă pentru România faptul că nu am reuşit să dăm dovadă de hotărâre, dârzenie şi curaj în acest meci. Câţi dintre români au crezut cu adevărat că o să câştigam? Câţi nu au sperat într-un egal Franţa - Italia şi sperau să putem menţine un 0 - 0 cu Olanda? Chiar dacă buzele făceau planuri pentru sferturi în adâncul nostru nu credeam asta sau cel mult o vedeam ca pe un noroc, un cadou picat din ceruri. Adevărul e că dacă am fi câştigat asta ar fi fost.

Fraţilor, mentalitatea asta blazată trebuie înlocuită cu una de luptător dacă vrem să ajungem să fim învingători. Să strângem buzele în tăcere. Când sufletul e hotărât nu mai are nevoie de pălăvrăgeala gurii pentru îmbărbătare, si lauda nu face bine nici celor buni. Avem destule experienţe prin mocirla mediocrităţii, e timpul să scoatem capul afară să arătăm că putem mai mult, dar pentru asta ne trebuie doua lucruri: dorinţa şi curajul de a avea încredere în noi înainte ca rezultatele să înceapă să apară.

Nu ştiu dacă s-a remarcat, dar nu mai vorbesc despre fotbal de mult.

HAI ROMÂNIAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Cine are dreptul să afirme că există Dumnezeu?

Nimeni!

Cine are dreptul să susţină că înfăptuieşte spusele Domnului?

Nimeni!

Cine are dreptul să te înveţe despre Dumnezeu?

Nimeni!

Dacă ţi-e frică de moarte şi asculti sfaturile preoţilor, pastorilor, etc şi mergi pe drumul spre salvare, oare Dumnezeu te iubeşte? Oare te poţi minţi pe tine, că faci asta din dragoste pentru Dumnezeu şi nu admiţi că te te iubeşti cel mai mult pe tine şi eşti înfricoşat că te-ai putea pierde?

Da, în timp o să reuşeşti să te minţi chiar şi pe tine, dar o să încerci mereu să induci aceleaşi convingeri în toţi cei pe care îi întâlneşti, doar pentru ai face părtaşi la aceeaşi ipocrizie şi a-ţi întări astfel noile tale convingeri.

Deci, cine a avut dreptul de a scrie biblia? Cei suficient de îndoctrinaţi o să răspundeţi: "Biblia e doar transcrisă de oamenii cărora Dumnezeu le-a insuflat adevărul!" Atunci să cred că Dumnezeu a creat femeia doar pentru ai găsi omului un animal de companie destul de inteligent?

18.	Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".
19.	Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
20.	Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21.	Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22.	Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23.	Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24.	De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Sunt dezgustat de orice bărbat cu înclinaţii misogine, dar idea că Dumnezeu este un misogin îmi repugnă cu desăvârşire.

Biblia ne învaţă lucruri frumoase şi cu siguranţă e cea mai bună viziune pe care creştinii au avut-o până acum asupra lui Dumnezeu, dar felul în care ea naşte "credincioşi" sau aşa zişii "oamenii cu frică de Dumnezeu" îmi pare a fi greşit. Nu vreau să mai ascult nici o părere despre Dumnezeu de la nici un om, fie ea rostită sau scrisă! Pe Dumnezeu nu pot să-l găsesc doar singur, şi dacă mă las hărţuit de oameni nu o să găsesc niciodată acest drum. Iar când o să mor nu mă interesează dacă o să mai exist sau nu. Singurul lucru care contează pentru mine acum e cum îmi trăiesc această viaţă, şi cum găsesc drumul spre Dumnezeu, departe de gloata înfricoşată de moarte.

Iar pentru cei care vor ţine să-mi aducă aminte că pe acest drum nu voi sfârşi prin nefiinţă ci într-un cazan cu smoala veşnic fierbinte, nu pot decât să îi înjur din suflet: "Duceţi-vă Dracului!".

TIFF 2008 - Fantomele lui Goya

Goya's Ghosts, SUA-Spania 2006, regia Milos Forman

Un film bun, care te face să simţi. Poţi să-ţi testezi reacţiile sufletului în faţa nedreptăţii fundamentale, să te laşi pradă frământării în întunericul situaţiei fără rezolvare, la lumina unei singure lumânări: ura faţă de cei care pot înfăptui acele fapte. Să te întrebi dacă ţi-ai pierde cumpătul şi ai răspunde păcatului cu păcat. Să încerci să te stăpâneşti, fiindcă ştii că astfel nu ai putea ajuta persoana nedreptăţită. Să laşi ura să te cuprindă ca pe o febră pe care ţi-o doreşti...

Poţi să te bucuri mai apoi de liniştea răzbunării în timp ce admiri puterea de caracter a celui care a înfăptuit-o, precum şi ingeniozitatea soluţiei găsite.

În final ai să fi uitat de mult ura, obligat de forţa neîndurătoare a repetării să te obişnuieşti cu nedreptatea, să o simţi doar ca pe o rană veche într-un război care încă nu s-a terminat. Ai să ajungi să înţelegi că a răzbuna nedreptatea e ca şi cum ai isca o ploaie de aur peste temniţa unde întemniţatul pe nedrept îşi trăieşte chinul fără să banuiască nimic. Oare îţi va fi mai uşor astfel, ca după ce anii vor fi trecut şi deţinutul va fi fost eliberat, să îţi oblojeşti rana adâncă a profundei păreri de rău pentru o viaţă irosită pe nedrept? Nu! Vei continua să lupţi în războiul tău căci astfel de răni nu se vindecă niciodată.

Asta îmi place să cred că a simţit Goya, pictorul spaniol care ar fi trăit povestea acestui film. În războiul lui, a luptat cu pensula şi pânza, pentru a lăsa posteriţăţii o imagine a nedreptăţilor înfăptuite, într-o perioadă în care singura modalitate de a imortaliza imagini, era pictura.

TIFF 2008 - Revoluţia mondială

Weltrevolution, Austria 2008, regia Klaus Hundsbichler

Un documentar despre revoluţia lui Stefan Weber, fondatorul formaţiei Drahdiwaberl din Austria. O revoluţie care a început în 1969 şi încă nu a luat sfârşit. O revoluţie în care armele au fost înlocuite cu pamfletul, caricatra, rock metal-ul, sexul grotesc şi cruzimea, toate puse în şcenă în concertele trupei Drahdiwaberl.

Filmul te lasă cu o uşoară undă de pesimism. Chiar dacă cei de pe şcenă au curajul să critice în cel mai inedit mod conservatorismul, fascismul, comunismul, imperialismul american, făţărnicia politicienilor şi a oamenilor bisericii sau cruzimea poliţiei, chiar dacă reuşesc să îşi exprime dezgustul faţă de acestea, nici o soluţie la aceste probleme nu poate fi desprinsă din concertele lor. Un film pentru cei obsedaţi de sex, care vor să se lecuiască de această obsesie prin dezgust, un film pentru oricine vrea să se lecuiască de orice inhibiţie. O peliculă şocantă prin imagini şi prin faptul că nu ai ştiut nimic despre asta chiar dacă se întâmplă dinainte să te fi născut (cel puţin în cazul) meu, şi încă nu a luat sfârşit. Merită văzut, pentru a face loc unei idei noi, şi bineînţeles pentru a-i judeca părţile bune şi părţile rele, fără a ne grăbi să o acceptăm.

Links:
http://www.filmfestivalrotterdam.com
http://members.chello.at/drahdiwaber
http://www.drahdiwaberl.at

TIFF 2008 - Duşmanul duşmanului meu

My enemy's enemy, Franţa-Marea Britanie 2007, regia Kevin Macdonald

Avem în faţă un documentar despre viaţa lui Klaus Barbie, comandant nazist, însarcinat cu reprimarea mişcării franceze de rezistenţa din Lyon. Aceasta e faţeta cea mai vizibilă a acestui film.

Poţi să te laşi impresionat de realităţile celui de-al doilea război mondial, să te pui în pielea celui torturat sau a torţionarului, şi să încerci pentru câteva minute să-ţi imaginezi viaţa fără laptopul conectat la internet, pizza adusă acasa, hainele mai mult sau mai puţin fiţoase pe care îţi place să le porţi, serile în cluburi sau pe terase... Să te închipui în haine sumbre şi prafuite, fără gel în păr, ci doar cu o şapcă fără gust, trecând prin oraşul în paragină, nu pentru a ajunge la molul tau preferat ci pentru a găsi ceva de mâncare, ca apoi să te poţi întoarce în ascunzătoarea care te ţine în viaţă de câteva luni. Şi dacă asta nu e de ajuns, poţi să te închipui în aceleaşi haine, cu acelaşi gol în stomac, şi aceeaşi dorinţă, dar împuşcat în cap, zăcând într-o baltă de sânge cu obrazul murdărit de praful aceluiaşi oraş.

Poţi să te laşi impresionat de puterea de caracter a omului Klaus Barbie, născut sărac şi fără respect de sine, ajuns să cunoască şi să aprecieze importanţa puterii de manipulare a celor din jur, şi care şi-a dedicat întreaga viaţă punerii în practică a acestei puteri în slujba idealurilor naziste. Întradevăr un om puternic - a reuşit să scape atunci când Lyonul a fost eliberat de către aliaţi, evadând de două ori din închisoare, pentru ca mai târziu să fie recrutat, plătit şi protejat de CIC (United States Army Counterintelligence Corps) pentru a lupta împotriva fascismului în războiul rece. Iar când americanii nu au mai putut să-l apere de francezi, care vroiau să-l condamne pentru crime de război, a fost ascuns în Bolivia unde a devenit influent economic şi politic, culminând prin înfiinţarea, cu sprijinul SUA, a celui de-al patrulea Reich în Anzi.

Şi totuşi sub faţetele vizibile ale filmului, adevărata idee începe să ţi se înfăţişeze tot mai clar. Interesele guvernelor, fie ele şi democratice şi mijloacele prin care încearcă să le ducă la îndeplinire, ţi se dezvăluie tulburător şi te simţi nesigur şi manipulat. Maşina strălucitoare, hainele scumpe, tipa tare ce te ţine de mână, dintr-odată nu-ţi mai oferă nicio siguranţă. Conduci tăcut spre casă şi priveşti mereu reclamele colorate din magazine pentru a te simţi acasă şi în siguranţă. Nu vrei să recunoşti că ar putea exista şi altceva în spatele culorilor calde; nu vrei să recunoşti că însăşi viaţa ta e manipulată de oameni cărora s-ar puta să nu le pese de tine.

Un clubber la adunarea miliniştilor

Duminică ploioasă... automobilul aflat în mers vuia de vocile evlavioase ale celorlalţi ocupanţi care îşi povesteau faptele cuvioase, criticau faptele condamnabile ale cunoscuţilor sau deplângeau greutăţile prin care au trecut ei, familiile lor sau unele cunoştiinţe. De ce nu pot să fiu printre salcâmii înfloriţi de afara, să trec prin iarba crudă, spălată de ploaie şi să mă ascund în pădure?...

Am ajuns în satul uitat de lume unde azi urmau să se întâlnească sectanţii milinşti din Cluj, Bistriţa şi Zalău. Lumea era deja strânsă la Căminul Cultural care era folosit ca loc de adunare. Strângeri de mână, şi cuvintele: pace, soră şi frate ne însoţesc drumul spre intrarea în cămin. Mai fusesem la câteva adunări în trecut aşa că nu mi se părea atât de ciudat pe cât era.
Majoritatea erau oameni în vârstă dar veniseră şi destul de mulţi oameni de vârstă medie şi câţiva tineri. Căminul cultural mirosea a vechi şi era mobilat cu obişnuitele mese şi bănci din scândură veche acoperită cu hârtie albă de împachetat. Nici asta nu m-a impresionat foarte mult căci sunt obişnuit cu aceste relicve ale trecutului comunist şi chiar le îndrăgesc, identificându-le cu satul bunicilor unde mergeam vara în copilărie. Cu toate acestea, căminul era îngrijit, zugrăvit şi curat. În faţă, lângă şcenă se vedeau omniprezentele boxe şi microfoane pe care le vezi la aproape orice adunare de pocăiţi. Ele simbolizează influenţa morală şi materială pe care o primesc astfel de secte, din afară.

Atmosfera e un pic ciudată, seamănă mult cu o clasă de la ciclul primar, cu elevi naivi şi sârguinciosi care doresc să arate cât de bine şi-au învăţat lecţia. Se poate chiar observa o uşoară urmă de concurenţă care nu se prea potriveşte cu predica. Studenţii în biblie sau miliniştii cred în a doua întoarcere a lui Isus pe pământ, care va marca sfârşitul perioadei creştine pe care o trăim. Semnele "vremii de pe urmă" sunt dezvoltarea tehnicii, prezenţa "vrăjmaşului"(aşa îl numesc pe Satana) în activităţile oamenilor care s-au depărtat de Dumnezeu şi anumite evenimente petrecute de curând în "poporul lui Israel". Acest sfârşit va marca învierea tuturor oamenilor, credincioşi sau nu, care au trăit pe pământ între cele doua veniri ale lui Isus. Toţi vor primi o a doua şansă de a-şi demonstra credinţa către Dumnezeu. Aşa se compensează nedreptatea care a fost făcută celor care nu s-au născut în comunităţi creştine sau pur şi simplu nu au avut bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. După această probă, cei vrednici vor trăi veşnic alături de Dumnezeu, pe când ceilalţi (atenţie, aici apare cea mai şocantă veste pentru cel ce nu cunoaşte acestă sectă) vor trece pur şi simplu în nefiinţă, fără nici o durere, dracii şi cazanele cu smoală nu există. Apreciez simplitatea logicii: dacă Dumnezeu este "a tot iubitor", cum poate permite suferinţă veşnică chiar şi unor păcătoşi. Ar mai fi multe de spus despre ce cred miliniştii: profund dispreţ pentru preoţii convenţionali care iau bani pentru propovăduirea cuvantului lui Dumnezeu, neaprobarea icoanelor - ele sunt chip cioplit la care se închină oamenii, etc.

Adunarea a durat de la ora 10 la ora 15, cu o pauză de 30 minute şi o masă de 30 minute la final. Nu am scăpat de tortura prin plictisire la care supune orice religie creştină pe credincioşi mai începători într-ale fanatismului. Nu pot decât să mă întreb încă o dată: de ce nu putem iubi oameni fără să aşezăm masca blajină a fanatismului creştin, pe chipurile noastre?

Fericirea

Fiecare e fericit din când în când. Trecem prin viaţă şi câteodată ceea ce e în jurul nostru ne face fericiţi: un obiect pe care ni-l doream, un loc în care ne doream să fim, o persoană pe care vroiam să o întâlnim, o realizare care speram să ne dea un alt statut, etc. Am putea spune că trăim şi din când în când viaţa se milostiveste de noi să ne dea fericirea, fericire pentru care luptăm inconştient şi pe care o căutăm mereu inconştient.

Bine spus inconştient... Aţi văzut desigur oameni fericiţi într-o situaţie în care voi aţi fi cu totul deprimaţi şi indispuşi sau cel puţin puteţi imagina o astfel de situaţie. Cum se explică acest lucru? Fericirea vine din exterior cu frecvenţă aleatoare, noi trebuie sa fim deschisi tot timpul spre exterior şi chiar să încercăm prin orice mijloace să-l influenţăm în direcţia dorită. Spre norocul nostru, nu este deloc aşa! Fericirea vine din modul în care percepem exteriorul, din ceea ce înseamnă pentru noi exteriorul. De aceea un acelaşi lucru poate face pe unii fericiţi iar pe alţii chiar nefericiţi. Deci ceea ce ne face fericiţi sau nefericiţi nu este ceea ce avem sau nu avem, ceea ce suntem sau nu suntem ci felul în care privim aceste lucruri. Singura persoană care poate controla în totalitate fericirea noastră suntem chiar noi. Totul porneşte din interior, din felul în care privim lumea.

Azi m-am simţit rău, eram febril, mă dureau muşchii şi stomacul şi mă simţeam obosit. Eram la servici şi mă despărţeau multe ore de plecarea acasă. Toate acestea m-au indispus nespus de tare. Aşteptam din exterior o schimbare care să-mi îmbunătăţească această stare, dar ea se încăpăţâna să nu apară. Ba mai mult azi aveam şi responsabilitatea de a ajuta un coleg mai nou. Când acest coleg m-a întrebat ceva, mai mult cerându-mi o confirmare, nici măcar nu am înţeles ce m-a întrebat. I-am răspuns aspru şi fără chef, iar pe moment m-am simţit mai bine. Aşteptarea îmbunătăţirii venite din exterior şi întârzierea ei încăpăţânată, s-au acumulat inconştient până într-atât încât am ajuns să urăsc acel exterior, să-l simt tot mai coalizat împotriva mea. Imediat după ce supapa s-a pus în mişcare, mi-a părut rău pentru felul nedrept în care mă purtasem cu colegul meu, dar totul era consumat. De aş fi înţeles atunci că trebuie să-ţi produci fericirea din interior, să fii mereu stăpân asupra ei şi să nu aştepţi să ţi-o aducă nişte întâmplări aleatoare din extrior...

Mulţumesc lui Dale Carnegie, a cărui carte tocmai o citesc, şi sper să învăţ cât mai repede să pun în practică această lecţie învăţată acum. Recunosc, nu mi se pare deloc uşor, şi încă nu am soluţii pentru toate situaţiile, dar ceea ce am realizat acum va fi mereu în gândul meu.