Îndrăgostiţii vor conduce mai prudent!

Cine a iubit vreodată cu adevărat ştie! A simţit-o când se uita la vre-un film în care ea sau el murea sau a simţit-o când din întâmplare i-a trecut acest gând prin minte. Nu s-a putut abţine atunci, să nu-şi închipuie înfrigurat toate detaliile şi să înregistreze puternicele sentimente născute din închipuire.

Când iubeşti nu ţi-e frică doar că ea sau el ar putea fi rănit. Te cuprinde frica şi la gândul că tu însuţi ai putea păţi ceva, şi nu pentru că ţi-e frică de moarte sau de durere (când eşti îndrăgostit ţi-e frică cel mai puţin de asta), ci pentru că nu vrei să aduci disperarea şi tristeţea în sufletul persoanei iubite. Vedeţi voi, vorba aceea cu jumătăţile unite prin dragoste, e chiar adevărată. Te poţi trezi la un moment dat simţind că iubesti pe cealaltă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine.

Sunt curios ce sentimente o să vă producă acest filmuleţ acelora dintre voi care iubesc sau care îşi aduc aminte cum e să iubeşti. Iar dacă m-am apropiat în vre-un fel de ceea ce o să simţiţi, şi vreţi să împărtăşiţi, puteţi să o faceţi printr-un comentariu. Iar dacă totul vi se pare un bullshit sau oricum, ceva exagerat, respect părereavoastră şi vreau să o înţeleg.

Care o fi adevărul, există întradevăr acele jumătăţi de care se vorbeşte sau sunt nişte noţiuni demodate care nu îşi mai au rostul în lumea modernă?

O nouă specie literară - statuia

Senzaţia e cea mai subiectivă trăire umană. Ne uimeşte prin spontaneitate şi încărcătura puternic subiectivă, chiar stranie uneori. Senzaţia e felul în care subconştientul îşi demonstrează prezenţa în fiinţa umană. Modul în care majoritatea o conştientizăm e prin apariţia întrebării: De ce simt asta acum, în acest loc, cu această persoană sau în această împrejurare?

Statuia sculptorului nu e altceva decât reprezentarea universului interior în lumea reală - transpunerea unei senzaţii în material. Acum imaginaţi-vă o statuie din cuvinte, o statuie care nu are nici o limitare fizică dată de materie sau vreo lege din lumea reală - o statuie care se foloseşte doar de imaginaţia cititorului pentru a putea recrea senzaţia autorului într-un alt univers interior.

Ca specie literară, statuia e o creaţie de scurtă întindere, în versuri sau în proză care are ca singur obiectiv trezirea unei senzaţii în imaginaţia cititorului. Văd apariţia ei ca pe o conştientizare mai largă a faptului că arta există doar prin prisma universului interior. Mai mult, ea poate fi un sprijin pentru artistul modern care nu are talent la pictură sculptură sau muzică şi vrea să transpună propriile senzaţii fără a se lovi de bariera materialului.

Impactul acestei idei în lumea literară e greu de prevăzut. Mult mai probabil însă ar fi un impact în lumea virtuală a blogger-ilor, unde s-ar mula extrem de bine pe spaţiul restrans destinat unui articol şi pe lipsa de prejudecăţi cu care începe să ne obişnuiască această lume. Ca un exemplu dau articolul meu anterior "Mireasă cu aromă de tutun" şi articolele sper numeroase pe care le voi scrie în acest format.

Mireasă cu aromă de tutun

La mese veselie, nuntaşii se înfruptă din mâncare şi închină pahare cu băutură; pe ring dansatori aprinşi de dans. Masa mirilor, în centrul sălii - mireasa tânără şi frumoasă, în rochia-i albă, şade pusă pe gânduri cu ţigara aprinsă în mână. Privirea meditativă se opreşte din când în când pe lucrurile din jur. Mi-o închipui într-o pauză la servici, singură, cu gândurile ei, savurând pauza şi nicotina. Gestul comun şi vulgar al fumătorului înrăit contrastează puternic cu simbolul încă existent al rochiei albe şi al evenimentului în sine. O altă după-masă dintr-o viaţă care pare mai uşor de îndurat după o binemeritată pauză de ţigară.

Ţi-atât de uşor să mă pierzi

Atenţionare!!! Acest articolul poate crea disconfort sufletesc. Nu este recomandat idealiştilor.

Zbuciumul ce vine cu apropierea, îmi apasă pieptul. Cu pas grăbit străbat trotuarele goale, preocupat de primele cuvinte pe care o să i le spun. Încercările de a-mi imagina răspunsul ei mă chinuie si mai tare. Îmi trece prin minte să mă întorc, dar stiu că nu o s-o fac. Sentimente care nu se alăturaseră niciodată în trăirile mele de până acum, se îmbulzesc într-un pogo nebun spre a-mi pune stăpânire pe simţuri. Fericire, frică, nerăbdare, nelinişte - le simt pe toate în acelaşi timp. Stomacul şi pieptul mi-s frământate de o durere ciudată - mai mult o incapacitate de a respira. Palmele îmi sunt umede şi reci. Picioarele nu îmi mai dau ascultare, şi sovăi câteva clipe lângă un colţ. Îmi simt tâmplele pulsând puternic şi oricât aş încerca, sunt incapabil să-mi ordonez gândurile. Chinul care îmi macină firea de săptămâni întregi a ajuns la apogeu. Trebuie să-i spun!

Aşteptata îmbrăţişare se naşte asemeni unei scântei, uimindu-ne pe amândoi. Frica şi neliniştea se desfac asemeni unor cătuşe. E prea mult! Îmi vine să mă dau cu capul de stâlpul de piatră al porţii, să muşc din scoarţa copacului de deasupra noastră. Degetele ei... nu pot să cred, le ţin în mână! Le strâng şi le sărut fără să ştiu ce fac. Sunt atât de minunate, îmi sunt atât de dragi. Fiinţa-i întreagă, e o minune. Ochii ei - acea strălucire aparte, încep să prindă glas în conştiinţa mea. Ultima răsuflare nu mai iese din piept, ne privim în ochi şi parcă plutim. Fără vreo mişcare a buzelor, şoaptele ei se aud limpede în liniştea serii: te iubesc, te iubesc, te iubesc... Cu tăria unui diamant, ia naştere un gând: "Aş face orice pentru ea!" O sărut, şi totul ia foc - o furtună de fericire.

E seară, iar eu o aştept din nou să sosească. Gândurile şi simţurile mi-s pline de ea. Îmi aduc aminte cum azi mi-a atins aproape imperceptibil mâna în timp ce strângeam amândoi masa, acasă la părinţii ei. Privirea care a urmat mi-a fost atât de dragă încât era cât pe ce să o iau în braţe şi să o sărut, cu tot cu vasele pe care le avea în mâini şi părinţii care ne priveau. Din prima seară când am îmbrăţişat-o, nu a trecut zi în care să nu ne spunem te iubesc măcar printr-un gest sau o privire. Nu mai putem înţelege trecutul, iar viitorul nu ne interesează. Tot ce cunoaştem e clipa.

STOP!

Tăiaţi orice închipuire a vre-unui final la această poveste; decupaţi şi lipiţi imaginea peste univers şi înrămaţi totul în atemporal. Priviţi! Iubirea perfectă! Cu toţi ne dorim să avem un astfel de tablou măcar pe unul din pereţii sufletului, însă de multe ori preţul se măsoară în răni pe care nici timpul nu poate să le şteargă.

Cea mai plăcută şi dorită boală: boala fericirii. Ca şi cu orice boală, organismul uman începe o luptă inconştientă încă de la instalarea ei. Iar această luptă nu poate avea decât un singur deznodământ: moartea gazdei sau vindecarea bolii. Da..., se poate muri si din dragoste uneori. Pentru cei care se uită la ştirile de la ora cinci sau la unele emisiuni tv cu titluri pline de "romantism", acesta începe să devină un fenomen normal. Recent întors din concediu, unde am avut televizor în camera de hotel, prin bunăvoinţa "bârfelor de la ora cinci", am avut şi eu norocul să vizionez sacul de plastic al unui spânzurat din dragoste.

Chiar dacă finalurile tragice sunt cele mai gustate, de cele mai multe ori organismul uman învinge, arma lui secretă fiind obişnuinţa. Cred că e momentul să precizez din nou faptul că mă refer la dragostea naivă, dezinteresată, care în multe cazuri devine şi mai puternică atunci când devine raţională. Însă gălăgia cu care ne-au obişnuit vecinii, pe unii din noi, nu ne lasă să ignorăm procentul mare a cuplurilor care nu reuşesc să gasească drumul menţionat mai sus. Din păcate, în societatea de azi, în multe dintre cazuri, dragostea naivă descreşte în intensitate, fără să predea ştafeta unei sentiment de iubire conştient, şi după un anumit timp devine doar o obişnuinţa, o frică de a renunţa la comoditatea relaţiei curente şi a caută ceva mai bun.

În trecut scriam poezii de dragoste şi eram absorbit de partea naiva a dragostei, acum însă mă interesează acel moment când se face trecerea de la dragostea naivă la cea conştientă - acel moment în care vălul înşelător al dragostei începe să dispară şi începi să privesti persoana iubită obiectiv. Ce trebuie să vezi în acel moment ca să ştii că ea e persoana cu care vrei să-ţi petreci tot restul vieţii? Ce va ţine aprinsă flacăra iubirii acum când tot misterul a dispărut iar persoana iubită a rămas despuiată fizic şi psihic în faţa ta, într-un pat care se numeşte obişnuinţa? Poate pare puţin, dar e destul ca acea persoană să aibă trei calităţi pentru a deveni perfectă pentru tine:

Un ciclu sexual asemănător cu al tău, astfel încât reaţia sexuala să nu aducă frustrare nici unuia dintre parteneri. E bine ca relaţia sexuală să fie mai mult decât o refulare a tensiunilor sexuale acumulate, şi să se bazeze întotdeauna pe un sentiment de dragoste. Nu facem sex, ci dragoste, deci actul sexual în sine, e un cadou pe care îl faci celuilalt, nu o plăcere pe care o revendici. Micile perversiuni dau un farmec aparte, dar nu vreau să intru în detalii în acest domeniu atat de particular ;).

Să fie drăguţa - vreau să fac aici o precizare pentru fete: drăgălăşenia nu e doar fizic. Fetele fiind foarte preocupate încă de la vârste fragede cu propria carapace, tind să îşi formeze o concepţie greşită despre ceea ce înseamnă drăgălăşenie. Drăgălăşenia e mai presus de frumuseţea trupească deşi se oglindeşte în ea. Dragălăşenia e dată de caracter, de modul în care persoana respectivă priveşte viaţa. O fiinţa pesimistă şi cu probleme de încredere în sine nu va reuşi niciodată să fie draguţa, nici chiar cu un fizic de model. Vestea bună e că depunând un oarecare efort ne putem schimba, iar unele relaţii au darul de a schimba în bine partenerii. Deci cred că e clar acum - drăguţa nu înseamnă frumoasă, şi chiar dacă fizicul e oglinda, dragălăşenia e dată în mai mare parte de caracter.

Să o poţi aprecia sincer pentru realizările ei şi puterea ei interioară. Cu toţi avem un talent doar al nostru, pe care îl punem sau nu în practică. Oricare ar fi acest talent, nu este cu nimic mai prejos decăt talentul altor persoane. Diversitatea ne face unici şi la fel de valoroşi chiar dacă nu în acelaşi domeniu. Greutatea cea mare este de a descoperi că nu doar talentele populare sunt valoroase şi de a ne dedica viaţa domeniului în care suntem talentaţi, fără grija exagerată la opinia publică. Atunci când vei putea admite că eşti valoros şi o să-ţi dedici viaţa potenţării acestor talente chiar dacă nu sunt din gama celor populare, o să devii cu adevărat puternic. Problema cu oamenii e că încearcă să găsească modelele succesului în modelele emise de societate şi caută prea puţin în propriul univers. Chiar şi noţiunea de succes diferă de la univers la univers. Un om care şi-a descoperit talentul şi l-a facut parte din cariera sa, este un om care dă dovadă de putere interioară şi va reuşi în viaţa.

Nu e nimic mai perfect decât expresia "necesar şi suficient" - oricăt de puţin ai lua, devine nereuşit şi mediocru; oricât de puţin ai adăuga, devine lipsit de eleganţă şi arogant. M-am gândit îndelung la cele trei caracteristici descrise mai sus; am încercat să o găsesc pe cea mai importantă, dar oricât le-am cântărit, aveau aceeaşi greutate. În concepţia mea de acum ele formeaza miezul necesar şi suficient al partenerului perfect. Şi dacă vă întrebaţi de ce am pus sexul pe primul loc, asta e pentru că vreau să las loc la nişte glumiţe, unor oameni care au umor. Vă doresc o relaţie cât mai aproape de cea perfectă, iar dacă dragostea se transformă în obisnuinţă, şi nu părăseşte acest făgaş nici după mai multe încercări chibzuite de resuscitare, nu vă mai trageţi pe cur, nu faceţi nici în ruptul capului jurăminte, ci căutaţi-vă jumătatea!

Fiii României

Adevar: "Cei mai buni fii ai României au pierdut ieri in faţa fiilor Olandei."

Vreau să subliniez "cei mai buni" - tot ce a putut naşte această ţară în domeniul fotbalului e în această echipă, ei sunt cei mai buni.

Nu o să întreb ce înseamnă pentru România faptul ca am pierdut. Dar cu toată fiinţa doresc să întreb ce înseamnă pentru România faptul că nu am reuşit să dăm dovadă de hotărâre, dârzenie şi curaj în acest meci. Câţi dintre români au crezut cu adevărat că o să câştigam? Câţi nu au sperat într-un egal Franţa - Italia şi sperau să putem menţine un 0 - 0 cu Olanda? Chiar dacă buzele făceau planuri pentru sferturi în adâncul nostru nu credeam asta sau cel mult o vedeam ca pe un noroc, un cadou picat din ceruri. Adevărul e că dacă am fi câştigat asta ar fi fost.

Fraţilor, mentalitatea asta blazată trebuie înlocuită cu una de luptător dacă vrem să ajungem să fim învingători. Să strângem buzele în tăcere. Când sufletul e hotărât nu mai are nevoie de pălăvrăgeala gurii pentru îmbărbătare, si lauda nu face bine nici celor buni. Avem destule experienţe prin mocirla mediocrităţii, e timpul să scoatem capul afară să arătăm că putem mai mult, dar pentru asta ne trebuie doua lucruri: dorinţa şi curajul de a avea încredere în noi înainte ca rezultatele să înceapă să apară.

Nu ştiu dacă s-a remarcat, dar nu mai vorbesc despre fotbal de mult.

HAI ROMÂNIAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Cine are dreptul să afirme că există Dumnezeu?

Nimeni!

Cine are dreptul să susţină că înfăptuieşte spusele Domnului?

Nimeni!

Cine are dreptul să te înveţe despre Dumnezeu?

Nimeni!

Dacă ţi-e frică de moarte şi asculti sfaturile preoţilor, pastorilor, etc şi mergi pe drumul spre salvare, oare Dumnezeu te iubeşte? Oare te poţi minţi pe tine, că faci asta din dragoste pentru Dumnezeu şi nu admiţi că te te iubeşti cel mai mult pe tine şi eşti înfricoşat că te-ai putea pierde?

Da, în timp o să reuşeşti să te minţi chiar şi pe tine, dar o să încerci mereu să induci aceleaşi convingeri în toţi cei pe care îi întâlneşti, doar pentru ai face părtaşi la aceeaşi ipocrizie şi a-ţi întări astfel noile tale convingeri.

Deci, cine a avut dreptul de a scrie biblia? Cei suficient de îndoctrinaţi o să răspundeţi: "Biblia e doar transcrisă de oamenii cărora Dumnezeu le-a insuflat adevărul!" Atunci să cred că Dumnezeu a creat femeia doar pentru ai găsi omului un animal de companie destul de inteligent?

18.	Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".
19.	Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
20.	Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21.	Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22.	Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23.	Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24.	De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Sunt dezgustat de orice bărbat cu înclinaţii misogine, dar idea că Dumnezeu este un misogin îmi repugnă cu desăvârşire.

Biblia ne învaţă lucruri frumoase şi cu siguranţă e cea mai bună viziune pe care creştinii au avut-o până acum asupra lui Dumnezeu, dar felul în care ea naşte "credincioşi" sau aşa zişii "oamenii cu frică de Dumnezeu" îmi pare a fi greşit. Nu vreau să mai ascult nici o părere despre Dumnezeu de la nici un om, fie ea rostită sau scrisă! Pe Dumnezeu nu pot să-l găsesc doar singur, şi dacă mă las hărţuit de oameni nu o să găsesc niciodată acest drum. Iar când o să mor nu mă interesează dacă o să mai exist sau nu. Singurul lucru care contează pentru mine acum e cum îmi trăiesc această viaţă, şi cum găsesc drumul spre Dumnezeu, departe de gloata înfricoşată de moarte.

Iar pentru cei care vor ţine să-mi aducă aminte că pe acest drum nu voi sfârşi prin nefiinţă ci într-un cazan cu smoala veşnic fierbinte, nu pot decât să îi înjur din suflet: "Duceţi-vă Dracului!".

TIFF 2008 - Fantomele lui Goya

Goya's Ghosts, SUA-Spania 2006, regia Milos Forman

Un film bun, care te face să simţi. Poţi să-ţi testezi reacţiile sufletului în faţa nedreptăţii fundamentale, să te laşi pradă frământării în întunericul situaţiei fără rezolvare, la lumina unei singure lumânări: ura faţă de cei care pot înfăptui acele fapte. Să te întrebi dacă ţi-ai pierde cumpătul şi ai răspunde păcatului cu păcat. Să încerci să te stăpâneşti, fiindcă ştii că astfel nu ai putea ajuta persoana nedreptăţită. Să laşi ura să te cuprindă ca pe o febră pe care ţi-o doreşti...

Poţi să te bucuri mai apoi de liniştea răzbunării în timp ce admiri puterea de caracter a celui care a înfăptuit-o, precum şi ingeniozitatea soluţiei găsite.

În final ai să fi uitat de mult ura, obligat de forţa neîndurătoare a repetării să te obişnuieşti cu nedreptatea, să o simţi doar ca pe o rană veche într-un război care încă nu s-a terminat. Ai să ajungi să înţelegi că a răzbuna nedreptatea e ca şi cum ai isca o ploaie de aur peste temniţa unde întemniţatul pe nedrept îşi trăieşte chinul fără să banuiască nimic. Oare îţi va fi mai uşor astfel, ca după ce anii vor fi trecut şi deţinutul va fi fost eliberat, să îţi oblojeşti rana adâncă a profundei păreri de rău pentru o viaţă irosită pe nedrept? Nu! Vei continua să lupţi în războiul tău căci astfel de răni nu se vindecă niciodată.

Asta îmi place să cred că a simţit Goya, pictorul spaniol care ar fi trăit povestea acestui film. În războiul lui, a luptat cu pensula şi pânza, pentru a lăsa posteriţăţii o imagine a nedreptăţilor înfăptuite, într-o perioadă în care singura modalitate de a imortaliza imagini, era pictura.