Aseară conduceam spre casă de la serviciu. Era noapte, la mine în tico - frig, ascultam Elvis Presley, cine a mai fost cu mine cu masina, ştie. Brusc şi de nicăieri un gând se ridică deasupra talmeş-balmeşului de gânduri cotidiene: De ce atunci când iubim, credem instinctiv că va dura veşnic? De unde asocierea aceasta în subconştientul nostru, când aproape toate exemplele pe care le vedem în jur, demonstrează statistic contrariul? De ce în acest caz, lovirile repetate cu capul de peretele de stâncă nu duc la rezultatul natural de a învăţa un adevăr valabil în majoritatea cazurilor: nu poţi trece cu capul prin stâncă? De ce ne încăpăţânăm să mai păstrăm chiar si adânc ascuns în subconştient, gândul că iubirea veşnică există, şi o să ni se întâmple şi nouă?
Cu pupilele dilatate datorită întunericului şi excitării produse de apropierea ei, cu stomacul în gât şi raţionalul atrofiat datorită sentimentului de fericire, şimţi că niciodată nu ai fost mai în măsură să juri că vei simţi toată viaţa ceea ce simţi acum. Fără să îţi dai seama că exact în acest moment eşti cel mai puţin stăpân pe fiinţa ta decât ai fost sau vei fi vreodată, faci un jurământ pentru tot restul vieţii. Nu mai poţi ţine în tine acest gând, trebuie să îi spui. O priveşti adânc în ochi şi îi şopteşti: "Te voi iubi veşnic!". Ea te priveşte şi simte că e adevărat, nu se îndoieşte nici măcar o clipă de adevărul pe care l-ai rostit. I se pare normal să fie iubită veşnic, la fel cum i se pare normal să te iubească veşnic la rândul ei. Mulţumiţi cu aceste jurăminte vă sărutaţi extaziaţi, apoi... (poate într-un articol cu pătrăţel roşu ;) ) Dar ce se va întâmpla în viitor nu depinde de fiinţele voastre îndrăgostite de acum ci de fiinţele care veţi deveni în acel viitor...
Acasa, nu m-am putut abţine să nu deschid subiectul. Caius îmi prezintă o terorie pe care a citit-o undeva, conform căreia s-a demonstrat statistic că iubirea adevărată durează în medie trei luni, iar în cele mai bune cazuri poate dura pâna la trei ani. După această perioadă se transformă în respect, obişnuintă şi alte astfel de sentimente delăsătoare. Asta dacă ai noroc să nu te desparţi sau să vă urâţi etern într-un mariaj "reuşit". Hm... Chiar dacă doar cu câteva minute înainte îi expuneam eu însumi, exact aceeaşi teorie, am rămas uimit să constat că acum căutam argumente să-l combat. Asocierea dintre iubire şi veşnicie e atât de profund înrădăcinată în subconştientul meu încât chiar şi acum că fusese demascată mai credeam în ea. Înţelegeam că iubirea poate scădea în intensitate, dar nu puteam concepe că va dispărea complet. Chiar dacă am avut partea mea de experienţe care să întărească regula, mereu imi închipui o relaţie viitoare care să mă împlinească. Şi gândindu-mă la această relaţie nu puteam să fiu de acord cu Caius. Nu pot să-mi închipui că în această relaţie nu o să pot regăsi din când în când iubirea nealterată. Nu pot concepe că de la un moment dat nu vor mai exista dimineţi când privind-o dormind, să nu mă cuprindă fericirea fără nici un motiv, să-mi pierd controlul şi să mă simt ca un naiv tânăr îndrăgostit. Încă nu am găsit-o pe Ea... însă nici o statistică nu îmi poate demonstra că nu există.
Poţi să îmi spui încăpăţânat, romantic incurabil, căci ştiu că e adevărat, mai sunt însă câteva lucruri pe care acum le ştiu, şi mă îndreptăţesc să afirm că Jumătatea ta există cu adevărat. Cheia veşniciei se află în înţelegerea şi acceptarea faptului că iubirea în sine este un sentiment fragil. Se naşte din subconştient dar cere hrana conştientului pentru a putea supravieţui. Iubirea necondiţionată, confruntată cu o perioadă suficient de lungă, pur şi simplu nu există, nu este un sentiment uman.
Poate sunt dintre voi unii care au avut relaţii mai lungi ce s-au sfârşit sau au avut momente de răscruce. Eu îmi amintesc de a mea. Îmi amintesc de acel moment când am simţit, cu toată încăpăţânarea mea, că totul se destramă, că eu nu mai iubesc şi ea nu mai iubeşte. Nu puteam fi nici unul sigur că iubirea a dispărut, dar nesiguranţa celuilalt ne împingea încet şi sigur spre sfârşit pe care nu ni-l doream nici unul. Căutam cu disperare motivele care m-ar face să iubesc din nou, şi spre surprinderea mea le găseam şi îmi era uşor să le numesc. Însă îmi era cu atât mai greu să i le spun, iar când i le-am spus nu au fost vorbe ci reproşuri. În acel moment trebuia să-mi dau seama că jocul a reînceput, iar acest joc cere actiune nu reacţiune. Dragostea e un cameleon care îşi schimbă înfăţişarea după sentimentele persoanei iubite. Confirmarea că încă te iubeşte, va veni dacă tu vei crea sau recrea motivele. Jumătatea există atâta timp cât nu vei înceta să o cucereşti şi recucereşti. Ai cucerit-o pentru prima oară atunci când v-aţi cunoscut, dar va trebui sa faci asta şi de aici înainte, chiar dacă vă treziţi dimineaţa îmbrăţişaţi sub acelaşi aşternut. E mult mai greu acum, căci trebuie să treci peste credinţa falsă că iubirea ei ţi se cuvine. E mult mai greu acum pentru că te cunoaste până în adâncul sufletului şi nu mai poţi uimi. Însă trebuie să fie cel puţin la fel de incitant ca şi prima dată, mai ales că ştii că îţi doreşti asta mai mult ca orice.
Cum percep alte persoane asocierea dintre dragoste şi eternitate:
- Oana: "Asa ca eu , prefer sa cred in Iubire + Eternitate = Noi , decat in Iubire Vs Eternitate. Si daca statisticile o sa imi vina vreodata de hac , pentru fiecare naiva din lume , exista un naiv pentru eternitate. "
