Începe TIFF-ul de 2009

Festivalul International de Film Transilvania ediţia a 8-a, începe vineri 29 mai 2009 la Cluj. Zece zile de film scoase din tiparul hollywoodian, vor aduna în cinematografele clujene pe cei care apreciază la un film, idea, şi mai puţin efectele speciale. S-ar putea să aveţi bucuria de a ieşi din sală cu sentimentul de a fi vizionat artă cinematografică şi nu un produs al industriei de film.

Festival muzică veche la Cluj 2009

Într-o clădire ce pare să fi fost biserică evreiască, s-a improvizat o sală de spectacol. Probabil nu fără motiv îi spune Sala Tranzit, căci nu e terminată. Atmosfera lejeră, cu iz de folc te îmbie să iei loc pe podea după ce puţinele scaune sunt ocupate. Pereţii nezugrăviţi şi scena improvizată te duc cu gândul la un spectacol organizat în timp de război.

Aici a avut loc, pe seara zilei de 23 mai 2009, ultima reprezentaţie din cadrul Festivalului de Muzică Veche de la Cluj. Tema serii a fost muzica şi dansul din epoca lui Shakespeare. Ansamblul "Flauto dolce" şi "Passeggio" au reuşit să pună în şcenă, chiar şi în lipsa unui decor adecvat, un spectacol de teatru dansat ce m-a uimit în primul rând prin expresivitate.

Apus citadin

Havana Cafe

Comercial love

Vieţi irosite

Curte interioara, Cluj-Napoca

Romantic vs. realist

Abia se luminase de ziuă, iar plaja era încă gri şi pustie. Aerul sărat si umed mustea de libertate şi uitare. Opri maşina direct pe plajă, iar muzica invadă liniştea prin portiera deschisă. Sări desculţ pe nisip, şi începu să urle ca un descreierat. Ea îl privea uimită, schiţând un surâs intim, ştrengăresc. Îi vedea lumina şi fericirea de pe faţă, dar nu înţelegea intensitatea. Astă noapte la benzinărie, când zgribulise de frig la un pic de aer, iar el o luase în braţe, înţelesese că nu i-ar face vreodată rău. Simţise chiar mai mult, dar întâmplarea era prea recentă pentru a-şi recunoaşte acel sentiment. De fapt nu trecuse nici o zi de când îl cunoştea. Se ştiau din vedere, dar abia la ieşirea de aseară făcuseră cunoştiinţă.

Ieşi liniştită afara, se aşeză pe capota maşinii şi îl învrednici cu o privire ce simula compătimire. El înţelese că se preface şi înainte ca ea să încerce să se ferească o ridică în braţe învârtind-o prin aer.

- Băi, tu faci mişto de mine?! Tu nu înţelegi că nu e doar libertatea ce mă face fericit, ci tu.

O aşeză jos şi o privi întrebător. Ea îi răspunse ironic, cu aceeaşi privire:

- Chiar?

Ştia că întrebarea aceasta îl va înnebuni, dar chiar nu putea să-i spună nimic altceva, nu simţea nimic altceva. Chiar dacă ghicea nebunia sentimentelor lui, nu putea înţelege cum ar putea gândi aşa ceva. Răspunsul o uimi:

- Ştiu, eu sunt cel care nu se comportă normal. Dar nu mă mai ghidez după normal de multă vreme. Ştiu ce simt acum, dar nu îţi spun cele două cuvinte pentru că nu pot să îţi demonstrez, însă mi-am propus sa aloc timpul necesar pentru asta. Nu ştiu ce va ieşi.
- Să-ţi zic în faţă, ce cred despre asta?
- Da, clar!
- Nu eşti deloc realist. Să nu mă înţelegi greşit, mă bucur că sunt aici cu tine, deşi mi se pare o nebunie, dar nu mi se pare normal ca orele astea de când ne cunoastem să te facă să simţi ceea ce pretinzi.
- Ştiu, şi îmi place că eşti aşa realistă. Tot ceea ce vreau eu să sugerez e că aceste două firi diferite ale noastre s-ar putea întâlni în acelaşi loc peste un timp, chair dacă venind de pe drumuri diferite. Dar acum, mai fii un pic nebună cu mine!

Şi fără ca ea să mai poată protesta o luă în braţe şi alergă spre mare.

Un dop şi parchetul cojit

Dopul scăpat intenţionat pe jos aproape s-a oprit. Cu un hârşâit înfundat se înclină lent, şi cade pe o parte învârtindu-se tot mai rapid şi cu tot mai mult zgomot. Brusc îşi perde inerţia şi agonia ultimelor mişcări ia sfârşit. Zace în praful fin de pe parchetul lăcuit, cojit pe la colţuri.

E cald, poate prea cald. Soarele, cu un optimism sfârşit, taie o dungă îngustă în care joacă praful ridicat în aer. Imaginea îţi dă o senzaţie de sufocare. Devin conştient de geamurile închise, dar mi-e prea lene să mă ridic. Nu vreau să aud ce se întâmplă afară, zgomotele estompate îmi sunt de ajuns.

Hârşşş... scânteie, flacără, jar aţâţat şi trag fumul fierbinte direct în plămâni. Îl suflu spre tavan gândin-mă în acelaşi timp la acest gest - încă mai sunt optimist. Din ţigara dintre degete se ridică o coloană subţire de fum. Drumul lui mă surprinde. Cât e de frumos, cât e de imprevizibil! O demonstraţie de artă în această cameră comună şi atât de plictisită.

Hm, cât e de aproape această singurătate, mi s-a îmbibat în haine, în păr, în transpiraţia din palme, dacă îmi umezesc buzele o simt în gustul sărat al pielii. Nu am chef să scriu, nu am chef să vorbesc, nu am chef să întâlnesc pe nimeni. Nimic nu pare să merite efortul.

Oare ce o să fac după ce voi stinge această ţigară? Oare ce voi face după ce noaptea va stinge acest soare? ... mă voi învâti în aşternut fără să pot adormi. Voi bea nişte apă dintr-o sticlă de plastic fără dop şi îmi voi aminti de hârşâitul cu care s-a oprit în praful de sub pervaz. Voi gândi: "Măcar a avut o moarte plină de forţă şi dinamism"

Ce voi face după ce iarna va îngheţa această vară?....