Nu am timp!!!

Nu am timp, sau nu știu care dintre țelurile mele merită timpul acordat?

Încep să-mi dau seama că pentru a atinge un țel unul dintre cele mai importante lucruri este menținerea focusului, perseverența - poate chiar mai important decât motivația.

O întrebare interesantă este: Câte țeluri poți avea deodată, pentru a-ți putea menține focusul asupra lor? ...sau ar trebui să refolmulez cu asupra lui?...

De ce nu am mai scris?

Filmul abia a început dar l-am pus pe pauză. Probabil nu m-a convins prea mult din trailer.... sau poate dorinta aceasta vagă, uitată multă vreme, a prins putere asa dintr-o dată în mine. Ce mult timp a trecut de când nu am mai scris.... Nu pot să spun că vremurile acelea zbuciumate când scrisul îmi era un leac pentru lipsa de încredere în mine, pentru durerea chinuită a unei conștiințe nemulțumite de sine, pentru iubiri nebune în perioadele lor cele mai bune și cele mai rele, erau vremuri mai bune decât cele de acum, care sunt mai cumpătate (nici pe departe atât cât mi-aș dori), mai realiste (nici pe departe atâtcât mi-aș dori), și în care o anumită maturitate, mă face să ma simt mai puțin descurajat și deprimat în momentele mele mai negre, dar nici nu sunt aceste vremuri prezente mai frumoase decât cele care au trecut.

M-am schimbat un pic - cu siguranță. Încerc să îmi dau seama de ce nu am mai scris în acest timp. Nu am avut timp - acesta e răspunsul oficial. Și într-un fel e și cel adevărat, căci în ultimul timp am fost prins într-un maraton inconștient de a-mi demonstra mie că sunt puternic și că pot face lucruri extraordinare (extraordinare din punctul de vedere al societății), încât adevărul că ”nu mi-am făcut timp”, privit dintr-o anumită perspectivă, a putut fi foarte usor confundat cu ”nu am avut timp”.

Dar e mai mult de atât. Se poate să nu mai fi avut idei. Se poate să nu mai fi fost dispus de a munci la transpunerea unei idei. Se poate că m-am maturizat și mi-am dat seama că e greu să schimbi lumea. Sau poate faptul că am o relație mult mai liniștită decât cele cu care am fost obișnuit nu m-a mai împins la vindecare prin scris.

Ieri, doi prieteni de-ai mei, se întrebau la modul foarte serios, cum ai putea să postezi public când tu ești doar un alt om obișnuit, cu aceleași idei pe care le are toată lumea. Cum ai putea să faci asta fără a părea un narcisit cu un tupeu iesit din comun. Eu cred ca sinceritatea face diferența. Dacă scrii sincer și încerci să cureți cât mai mult din ceea ce tu nu ești, atunci blogul nu are cum să arate așa. Aș citi cu plăcere posturile oricui, oricât de simple ar fi ideile oglindite în ele atâta timp cât ar emana sinceritate. Oamenii sunt interesanți și diferiți!

Dar totuși, oare de ce nu am mai scris de atâta timp? 

Dumnezei mici sau mari

Dumnezei mici sau mari, recunoscuți sau nerecunoscuți, personali sau publici - cu toții știm că ei există în mințile noastre sau ale celor din jurul nostru. Unii îi spun Alah, alții Dumnezeu sau cine mai știe cum, sau poate doar dumnezeu cu d mic - anonim și personal, uitat în vreun colț al firii.

Ce cred că e important să înțelegem, e că acea micuță (sau mare) parte din noi, care crede în ceva bun în acest Univers atât de mare, rece și fizic, pe care mai bine îl ignorăm decât să încercăm să-l înțelegem și să ni se facă frică, e o parte foarte importantă din noi. Fără această parte nu putem fi compleți. Frustrarea dată de lipsa acestei părți, generează deprimare, dorință de a face rău, tristețe, frică, închidere în sine sau alte manifestări mai subtile, dar destabilizatoare.

E important să crezi în această parte bună a ta, chiar dacă această credință e doar cât flacăra firavă a unei lumânări. Nu poți schimba temperatura acestui gigant Univers nici măcar cu o miime de grad cu o astfel de flacără, însă e destul pentru a-ți încălzi propria inimă și a te putea diferenția de o piatră atunci când ești pus alături de una. E destul pentru a încălzi și inimile altora, atunci când îi lași destul de aproape de sufletul tău.

Nu cred că există bucurie mai mare în sufletul unui om, decât aceea de a face bine, cuiva aflat la nevoie sau de a primi ajutor, atunci când se află la greu. În ambele cazuri bucuria apare la apropierea dintre cele două suflete atunci când radiația caldă dinspre celălalt suflet se face simțită. Ambele noțiuni sunt mai profunde decât par la prima vedere. ”A face bine” înseamnă a dărui ceva ce se află în posesia ta, fie el material sau imaterial, cuiva care nu îl are și are nevoie de el. Această dăruire se face deliberat, cu intenția de a ajuta cealaltă persoană și nu pentru a-ți arăta superioritatea. La nivel de suflete, acest dar sincer este căldura emanată de sufletul celui care dăruiește. ”A primi un bine” înseamnă a primi această căldură și a te lăsa încălzit de ea, acceptând că ea reprezintă iubire și nu e o siretenie menită să-ți demonstreze inferioritatea. Nu trebuie să simți nici măcar pe ascuns invidie față de persoana care îți face ”darul”. Nu trebuie să calculezi deja prețul pe care îl vei plăti în timp, pentru a te revanșa. Cel ce primește nu v-a simți bucurie, doar dacă acceptă sincer ”darul” primit. Dacă această ”acceptare” se întâmplă, atunci sufletul prin însăși construcția sa, v-a răspunde cu iubire spre cel ce a făcut darul, oferind de fapt ceva de mare preț care este primit usor de această dată și instalează fericirea în sufletul celui care a dăruit.

Pentru ca acest schimb de căldură între suflete să aibă loc, cel mai mult contează inițiativa celui care face bine. Cu toții știm că daca faci bine e probabil să ți se răspundă cu bine, iar dacă faci rău e probabil să ți se răspundă cu rău - metafora aceasta cu flacăra lumânării am inventat-o doar pentru a înfățișa acest lucru. Este important ca lumânarea ta să fie aprinsă - întotdeauna vei găsi oameni care au nevoie de căldura flăcării ei.  

Asta mi-ar place să însemne Dumnezeu - fără reguli inventate de oameni cu interese personale, fără închipuiri cărora să ne închinăm și de care să ne fie frică - doar noi oamenii, fără iad, fără rai, fără viață după moarte, fără porunca de a fi umili în permanență, fără explicația apariției noastre ca specie - doar un grăunte de bunătate ascuns în sufletul fiecăruia. Și dacă ai turna aceste fire strălucitoare de nisip în clepsidra timpului, atunci ceva cu adevărat frumos, lipsit de egoism și plin de puritate, ar lua ființă. Acesta mi-ar place să fie Dumnezeu.

Singur cu mine

Sunt singur cu mine de mai bine de o zi. Tot ceea ce simt vine din interior, prea puțin din afară. Fără nimeni care să mă ajute să nu mai gândesc, sunt trist și plin de reproșuri. Mă aflu într-o luptă continuă, dar deznădăjduită, de a mă îmbunătăți, de a deveni cu adevărat mândru de mine. Însă mereu mă îngrop în reproșuri și zac tăcut în tranșee fără a face nimic, fără a lupta cu adevărat. Nu am scopuri clare și nu depun efort, doar culeg de pe marginea drumului. 

În dimineața aceasta e soare... Și soarele îmi încălzeste hainele ponosite de soldat și îmi pătrunde în suflet.

Singurul lucru care îmi va fi mereu alături atâta timp cât încă trăiesc, sunt eu. Pot influeța multe în viața mea: lucruri care încă nu s-au născut dar pot să le dau naștere, fericirea puținilor oamenilor apropiați, chiar felul de viața a mai multor oameni, dacă depun efortul necesar. Însă totul e fără rost atâta timp cât conștientul și subconștientul meu vor fi două entități divizate, hălăduind fără rezonanță pe drumuri diferite. Bucuriile sunt de obicei scurte, tristețile se estompeaza după o vreme, însă ceea ce e veșnic (în înțelegerea micii veșnicii de o viață) sunt eu. Dacă nu îmi voi găsi armonia interioară și conștientul meu va fi mereu defazat de ceea ce sunt cu adevărat, e posibil să nu fiu niciodată cu adevărat împlinit - complet. Cât de scurtă e această viață pentru a o trăi cu frica a ceea ce cred alții despre mine, făcând lucrurile ce cred că sunt normale sau poate doar alții cred că sunt normale. S-ar putea să fac aceleași lucruri, să iubesc aceiași oameni, dar vreau să știu că izvorăsc din adâncul meu și nu sunt o așchie de lemn purtată de apă. Vreau  să fiu ceea ce sunt cu adevărat. Vreau să mă găsesc pe mine în marea de oameni ce-și întrepătrund destinele în jurul meu!

Lupta aceasta trebuie să sfârșească prin a o începe cu adevărat. Nu e destul să culeg de pe marginea drumului. Trebuie să mă definesc și să lupt pentru ceea ce sunt. Trebuie să-mi găsesc armonia pentru a putea trăi cu adevărat de aici înainte.

Cum ar defini Dumnezeu cuvântul credincios?

Ce își dorește Dumnezeu de la mine pentru a mă răsplăti cu Raiul? O da, Raiul... cea mai clară răsplată pentru un credincios - sau poate faptul că nu ești aruncat în Iad e o răsplată și mai motivantă. Nu vreau însă a filozofa acum pe tema Raiului. Pentru un adevărat credincios nu trebuie să conteze prea mult ce e Raiul sau ce e Iadul, el trebuie să manifeste credință prin însuși natura lui fără a aștepta vreo răsplata. Cel puțin așa înțeleg eu un adevărat credincios. Deci întrebarea e: Ce înțelege Dumnezeu printr-un adevărat credincios? După cum observați nu mă interesează ce cred oamenii despre ceea ce înseamnă a fi credincios, ci mă interesează ce crede Dumnezeu - cum ar defini El această noțiune.

Săpând la rădăcinile acestei întrebări am ajuns la o alta, la care nu pot răspunde nicicum, având în vedere puținele mele cunoștiințele despre Dumnezeu. E clar că El își dorește să fac și să simt tot ceea ce propovăduiește Biblia (asta dacă Biblia este într-adevăr cuvântul Lui), dar ceea ce mă macină cel mai tare e dacă a-L iubi pe el e o condiție obligatorie.

Ce ar crede Dumnezeu despre un om care se ridică la standardul unui credincios dar care refuză să-I mulțumească pentru tot ce are bun în viață, Lui. Acest om crede că Dumnezeu nu se amestecă în nici un fel în ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci doar observă cele întâmplate. E un om care crede că rugăciunile nu își au rostul, fiindcă Dumnezeu, chiar dacă le ascultă nu le răspunde cu nimic, și asta nu din răutate, ci doar fiind o regulă de bază a ceea ce a creat. 

Aici sunt sigur că fiecare credincios care citește acest blog, v-a riposta fulgerător, chiar înainte ca eu să pot deschide gura, cu: Fără a mulțumi umil lui Dumnezeu pentru tot binele de care ai parte, deci fără credința că toate lucrurile bune sunt date de Dumnezeu, tu încerci să te asemeni Lui, iar asta denotă că ești plin de sine, ceea ce Dumnezeu nu îngăduie. Pentru a fi un adevărat credincios, trebuie să fii umil - tot ce e bun ți se întâmplă doar fiindcă El s-a îndurat să se milostivească de rugăciunile tale și să te răsplătească cu acea fărâmă de iubire (pe care fiecare din noi o simțim la un moment dat).

Oare chiar suntem un acvariu cu pești ce are un stăpân ce împrăștie firimituri doar dacă Îl iubești sau proiectul omenirii e mai aproape de încercarea de a crea un ecosistem care să se întrețină singur, ce nu necesită niciun input de la creator și e doar privit.

Întrebarea e simplă: Pentru a ajunge în Rai e suficient ca viața și ființa ta să manifeste bunătate (a se înțelege prin asta tot ceea ce Dumnezeu își dorește de la un credincios în afară de iubire pentru Dumnezeu) sau e necesar să îți și iubești Creatorul?

Dacă nu ar fi fost a doua parte a acestei probleme, aș fi fost de mult credincios și sunt convins că mi-aș fi iubit și Creatorul, însă așa, parcă ceva nu se potrivește pentru mine. Iubire cu forța nu există și dacă ar exista nu ar avea nicio valoare. A înzestra omul cu liberul arbitru doar pentru a demonstra că își iubește Creatorul pare o risipă de resurse pentru un simplu hatâr de Zeitate.

Nu cred că existăm doar pentru a demonstra că Îl iubim, iar dacă aceasta a fost totuși intenția Lui, atunci ...

Prima dimineaţă

Am întredeschis ochii fără a privi cu adevărat ce era în jur. Mintea îmi era încă amorţită într-un vis neclar de dimineaţă, iar trupul chircit şi paralizat de căldura protectoare a culcuşului. Privind în gol într-un întuneric aproape deplin am rememorat fulgerător evenimentele din seara trecută. Ieşisem în club cu un grup de prieteni, mă ameţisem bine de tot şi mă dădusem la toate fetele care îmi ieşiseră în cale. Imaginea dansului dezmăţat, urcat pe una din mesele clubului, cu tipa aceea brunetă ce avea căutătura aceea ciudată îmi răsări fulgerător în minte producându-mi mândrie de mascul viril precum şi un profund dezgust amestecat cu o remuşcare nedefinită. Îmi aminteam mâna atingându-i sânul cald şi umed pe sub maieul acela obraznic care mai mult îi potenţa goliciunea tinerească decât să o acopere. Un astfel de veşmânt exprima clar faptul că vroia să fie atinsă, aşa că nu am avut nici o reţinere - cu cât mă strecuram mai mult sub căldura lui, cu atît mă şimţeam mai încurajat de bucuria excitată a fetei. Uitasem de orice altceva, o vroiam şi ştiam c-o s-o am, iar acest sentiment mă înnebunea de plăcere.

Îmi simţeam trupul rememorând acele senzaţii, sângele înfierbântat întăridu-mi organul genital, iar muşchii contractându-se.Rememorarea mă trezise aproape complet şi intelectul mi se concentră cu interes spre a descoperii urmările nopţii ce trecuse. Simţurile trezite mă înspăimântară. Nu puteam percepe doar forme vagi, căci era întuneric, iar lumina crepusculară părea a veni de la intrarea unei grote. Eram într-un culcuș cald și nu eram singur. Un alt trup mă îmbrățișa din spate, cu o mână grea odihnindu-se pe pieptul meu. Îi simțeam răsuflarea caldă și umedă lipită pe gât.  Doar pentru o clipă am rememorat fata brunetă din seara trecută, dar locul in care mă aflam nu putea avea nicio legătură cu ea.

Neterminat.

La Fanfare En Petard - Festivalul de Teatru Sibiu 2010

Nu e un simplu filmuletz copiat de pe youtube. Eu am filmat, eu am tăiat, eu am aruncat mai bine de 80% din material.

PENTRU că s-a întâmplat atît de natural, acolo, pe stradă... PENTRU că apropierea creată între cei prezenţi, m-a impresionat. PENTRU că eram toţi uimiţi şi fericiţi. PENTRU că modernul, chiar dacă înjosit de unii, poate să te facă să simţi.