Călătoria spre al 24-lea articol

1. Scânteia
Ideea de a scrie pe web s-a născut din convingerea unui prieten că blogurile sunt generatoare de trafic. Asta se întâmpla în cadrul unui brainstorming legat de generarea de trafic pe internet. Înainte de această discuţie ştiam doar lucruri vagi despre blogging: ceva jurnal pe net (web log). Dar de ce dracu scriu oamenii astfel de log-uri chiar nu înţelegeam.

Tot acest prieten mi-a dat în fugă câteva link-uri la nişte blog-uri, şi când am început să le citesc, adevărata idee de blog a început să-mi scurme în conştiinţă. M-a cucerit din prima sinceritatea cu care vorbeau oamenii, puţin ştirbită ce-i drept de factorul "show off". Însă diversitatea deja existentă chiar şi în blogosfera românească compensează această tendinţă pentru acel ce ştie să aleagă.

2. Naivitate
Am început să scriu cu fervoare ceea ce simt, şi să cer părerile altora despre ceea ce scriam. Asta am simţit recitind primul meu articol postat - pasiune cu un iz fin de reticenţă. Încetul cu încetul a început să devină un stil de viaţa. Bătrânul meu laptopul care se plictisea zile de-a rândul înainte, a început să fie companionul meu aproape în fiecare seară. Mi-am dat seama că blogging-ul mă schimbă, îmi dă mai multă încredere în mine, sunt mai sigur în convingerile mele, iar părerile contra nu mă mai afectează la fel de mult ca şi înainte.

3. Banii, dar contează şi cum îi faci
În acea perioadă întâmplarea a făcut să vorbesc despre blogging cu o colegă de servici. Convingerea ei că bogurile pot aduce bani m-a prins din primul moment. Mi-a dat exemplu nişte blogg-uri românesti, pe care erau postate uneori chiar mai multe articole pe zi, împânzite de google ads, şi care păreau a fi susţinute de un trafic constant. Idea era super, dar parcă ceva nu funcţiona pentru mine. Nu găseam nici o plăcere să caut poze haioase, ştiri de actualitate sau deochiate şi să le postez cu viteză pe blog. Mi se păre anost. Şimţeam că ideea e bună dar trebuie să o adaptez ca să funcţioneze pentru mine. În plus aveam prieteni care mai în glumă, mai în serios regretau că o să devin comercial.

4. O cotitură norocoasă
Împrejurarea care să mă ajute să-mi găsesc propriul stil de a face blogging a apărut. Discutând cu prieteni despre blogging, am aflat de problogger.net. Acest blog, despre cum să faci blogging, pe care postează mai mulţi guru în acest domeniu, a definitivat ideea de blogging pentru mine.

5. Drumul meu
Nu e de ajuns să postezi des, trebuie să aduci valoare prin ceea ce scrii. Desigur că scriu în continuare ceea ce simt dar îmi pun mereu întrebarea: "Oare foloseşte asta cuiva?" Iar dacă răspunsul e negativ, pur şi simplu nu scriu despre acel subiect. Cel mai uşor mod de a crea valoare, este să îţi placă ceea ce faci, să contopeşti hobby-ul cu afacerea şi să te implici cu adevărat în acel domeniu. Deci la mine pe blog o să găsiţi foarte rar poze funny sau articole de actualitate, plasate doar ca să aducă trafic. În schimb citind acest blog şi întregind ideile mele prin comentariile voastre puteţi fi părtaşi la o luptă continuă şi reală de a înţelege universul, aşa cum îl văd oamenii normali ca şi noi.

6. Viitorul
Pe drumul spre al 100-lea articol, voi păstra cu siguranţă viziunea pe care o am acum despre blogging. Motivaţia mea de acum: articole cu conţinut apreciat de cititori, articole care vor naşte idei care vor trece bariera reticenţei şi vor apărea în coment-urile pe care o să le lăsaţi pe blog. Nu sunt stăpânul adevărului, de asta sunt sigur, dar mă preocupă realitatea şi vreau să aflu părerea voastră, deoarece noi toţi suntem realitatea.

Încercări vor fi o grămadă - cea mai mare pare a fi marketing-ul. Un content bun despre care nu ştie nimeni nu are valoare. Dar odată ce drumul în sine îţi place, bucuriile care le găseşti pe el sunt doar nişte bonificaţii în plus.

Soarele cât o monedă de cinci bani

Stiu, tu eşti tu, iar eu sunt eu. Îmi cunoşti de prea multă vreme situaţia ca să nu te fi obişnuit cu ea, şi nici mie nu îmi place să mă plâng. Dar sunt convins că ai fi privit totul altfel dacă acum patru luni când totul era bine, ţi-aş fi spus deodată că directorul român al firmei multinaţionale pentru care lucrez, a învârtit ceva afaceri murdare şi noi am rămas cu toti în stradă, fără salar. Realitatea e că trebuie să mă gândesc de unde o să fac rost de bani ca să trăiesc - nu cred că poţi înţelege ce înseamnă asta. De atunci tot prin interviuri - îmi vâjâie capul cu teste de personalitate, promisiuni ale firmelor de recrutare care te ţin cu sufletul la gură saptămâni de-a rândul ca apoi într-o dimineaţă să te sune şi să-ţi spună că firma client a ales alt candidat, oferte de salar la negru şi din astea. Şi încă nu am coborât ştacheta întratât încât să pot fi mulţumit cu aşa ceva. Încă îmi mai doresc un job decent, cu maşină de servici şi salariu acceptabil.

Şi fosta, să o ia dracu dacă ea m-a blestemat să ajung aşa, oricât m-ar fi iubit, nu era pe o lungime de undă cu mine. Ne certam în oraş de îmi venea să o lovesc, dar mă abţineam şi mai bine o lasam acolo pe stradă şi plecam. Tot ea venea la mine mai pe urmă, cu vre-un cadou, dar cadoul era material, nu reuşea să mă ajute cu nimic. Acum am auzit că e cu un ţigan ce a mai fost căsătorit şi are şi copii, asta din auzite căci nu am mai vorbit cu ea de atunci. Regretele pentru această relaţie sunt vagi, de fapt nici nu cred că există. Dar nu lipsa ei mă macină acum, ci pur şi simplu singurătatea.

Şi fiindcă totul nu era destul, acum bunica mea e în spital, iar din familia mea destrămată eu sunt singurul care o poate ajuta. Şi mă duc în fiecare zi de două ori la spital ca să fug după doctori să le strecor milioane în buzunar, cicolate şi cafea asistentelor, că altfel nici nu se uită la ea. Şi mai mult de atât, să ajung să mă milogesc la o incultă de infirmieră care nu are nici jumătate din şcoala pe care o am eu, să-şi facă datoria. Dacă măcar ar fi fost bunicul, căci ea e femeie şi eu ca bărbat sunt unele lucruri pe care nu le pot face. Operaţia a costat milioane, acum dau aproape un milion pe zi pe medicamente după care umblu disperat ore întregi pe la farmaciile din oraş ca să le gasesc. La spital nu au fonduri pentru aşa ceva. Noroc că aveau bătrânii ceva bani puşi deoparte căci altfel nu ştiu ce făceam, căci acolo nici măcar nu se uită cineva la tine dacă nu le împingi ceva. Nimic nu e bine, din rău în mai rău, sunt într-o gaură şi nu mai văd soarele nici cât o monedă de 5 bani.

Mă întrebi ce cred despre găsirea jumătăţii în dragoste... M-am săturat să mănânc conseve, şi să vorbesc singur, dar cred cu tărie că vei găsi cu atât mai puţin cu cât cauţi mai mult . Jumătatea ţi-o găseşti când te trezeşti în acelaşi compartiment cu tipa drăguţă după care ai strigat ca un nesimţit la iesirea din club, având mintea înfierbântată de alcool şi frumuseţea ei, şi acum începe să se lege ceva sincer între voi. Jumătatea ţi-o găseşti atunci când îi scrii numărul de telefon cu ir de buze pe o foaie şi ea reuşeşte să-l citească deşi nu se vede aproape deloc şi te sună a doua zi. Deci nu o mai caut, chestiile astea, pur şi simplu se întâmplă. A trecut jumătate din viaţa mea, am avut parte şi de relaţii frumoase, în care am dat ca un prost cu piciorul şi acum regret. Ele îmi inspiră optimism şi le păstrez cu mare preţ în sufletul meu.

...şi soarele o să răsară cât o monedă de cinci bani, iar fericirea acestei luminiţe o să fie atât de molipsitoare încât o să-mi lumineze întreaga viaţă. Aceşti cinci bani se află undeva în colbul umed de pe trotuare.

...şi tu stai toată ziua în faţa calculatorului la caldurică. Ştiu că te frământă viaţa şi esti preocupat să ţi-o faci mai bună, dar oare poţi de acolo să înţelegi situaţia în care mă aflu eu?

Jocul ielelor

Trecuse de ora 3 când am început să simt, că undeva, în ceea ce se întâmpla în jur, lucrurile ieşiseră din sfera normalului. Clubul căruia îi trecusem pentru prima oară pragul, părea OK, şi chiar îmi plăcuse la început. Pereţi de piatră, lumină obscură brăzdată strident de spoturi pâlpâitoare, muzică antrenantă şi plin de oameni. Încet, puţin câte puţin, încerc să mă desprind, ca să pot înţelege.

Ele daunsau încă în faţa noastră, şi nu păreau că vor să se oprească vreodată - haine strâmte, rotunjite neastâmpărat, decoltee zdrenţuite, mişcări unduitoare, încinse de joc, priviri aprinse care te pironesc iar apoi se pleacă, încercând o vagă undă de pudoare. Atingeri dorite pe trupuri atât de tinere, încât limita legalităţii era neclară, învăluită într-un iz de frică şi mister. Cu simţuri amorţite, intrau în horă la răstimpuri, şi băieţi. Primiţi cu braţe-ncolăcite pe după gâtul lor, erau tăcuţi şi sumbri, hipnotizaţi de jocul ielelor. Iar ele învrăjbite de concurenţă şi împinse de o flacără negru-sângerie ce părea să le ardă în suflet, îşi petreceau mâinile pe după gâtul altuia. Lipindu-se aprinsă, palmele-i umede atingeau acum ceafa lui...

Îndrăgostiţii vor conduce mai prudent!

Cine a iubit vreodată cu adevărat ştie! A simţit-o când se uita la vre-un film în care ea sau el murea sau a simţit-o când din întâmplare i-a trecut acest gând prin minte. Nu s-a putut abţine atunci, să nu-şi închipuie înfrigurat toate detaliile şi să înregistreze puternicele sentimente născute din închipuire.

Când iubeşti nu ţi-e frică doar că ea sau el ar putea fi rănit. Te cuprinde frica şi la gândul că tu însuţi ai putea păţi ceva, şi nu pentru că ţi-e frică de moarte sau de durere (când eşti îndrăgostit ţi-e frică cel mai puţin de asta), ci pentru că nu vrei să aduci disperarea şi tristeţea în sufletul persoanei iubite. Vedeţi voi, vorba aceea cu jumătăţile unite prin dragoste, e chiar adevărată. Te poţi trezi la un moment dat simţind că iubesti pe cealaltă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine.

Sunt curios ce sentimente o să vă producă acest filmuleţ acelora dintre voi care iubesc sau care îşi aduc aminte cum e să iubeşti. Iar dacă m-am apropiat în vre-un fel de ceea ce o să simţiţi, şi vreţi să împărtăşiţi, puteţi să o faceţi printr-un comentariu. Iar dacă totul vi se pare un bullshit sau oricum, ceva exagerat, respect părereavoastră şi vreau să o înţeleg.

Care o fi adevărul, există întradevăr acele jumătăţi de care se vorbeşte sau sunt nişte noţiuni demodate care nu îşi mai au rostul în lumea modernă?

O nouă specie literară - statuia

Senzaţia e cea mai subiectivă trăire umană. Ne uimeşte prin spontaneitate şi încărcătura puternic subiectivă, chiar stranie uneori. Senzaţia e felul în care subconştientul îşi demonstrează prezenţa în fiinţa umană. Modul în care majoritatea o conştientizăm e prin apariţia întrebării: De ce simt asta acum, în acest loc, cu această persoană sau în această împrejurare?

Statuia sculptorului nu e altceva decât reprezentarea universului interior în lumea reală - transpunerea unei senzaţii în material. Acum imaginaţi-vă o statuie din cuvinte, o statuie care nu are nici o limitare fizică dată de materie sau vreo lege din lumea reală - o statuie care se foloseşte doar de imaginaţia cititorului pentru a putea recrea senzaţia autorului într-un alt univers interior.

Ca specie literară, statuia e o creaţie de scurtă întindere, în versuri sau în proză care are ca singur obiectiv trezirea unei senzaţii în imaginaţia cititorului. Văd apariţia ei ca pe o conştientizare mai largă a faptului că arta există doar prin prisma universului interior. Mai mult, ea poate fi un sprijin pentru artistul modern care nu are talent la pictură sculptură sau muzică şi vrea să transpună propriile senzaţii fără a se lovi de bariera materialului.

Impactul acestei idei în lumea literară e greu de prevăzut. Mult mai probabil însă ar fi un impact în lumea virtuală a blogger-ilor, unde s-ar mula extrem de bine pe spaţiul restrans destinat unui articol şi pe lipsa de prejudecăţi cu care începe să ne obişnuiască această lume. Ca un exemplu dau articolul meu anterior "Mireasă cu aromă de tutun" şi articolele sper numeroase pe care le voi scrie în acest format.

Mireasă cu aromă de tutun

La mese veselie, nuntaşii se înfruptă din mâncare şi închină pahare cu băutură; pe ring dansatori aprinşi de dans. Masa mirilor, în centrul sălii - mireasa tânără şi frumoasă, în rochia-i albă, şade pusă pe gânduri cu ţigara aprinsă în mână. Privirea meditativă se opreşte din când în când pe lucrurile din jur. Mi-o închipui într-o pauză la servici, singură, cu gândurile ei, savurând pauza şi nicotina. Gestul comun şi vulgar al fumătorului înrăit contrastează puternic cu simbolul încă existent al rochiei albe şi al evenimentului în sine. O altă după-masă dintr-o viaţă care pare mai uşor de îndurat după o binemeritată pauză de ţigară.

Ţi-atât de uşor să mă pierzi

Atenţionare!!! Acest articolul poate crea disconfort sufletesc. Nu este recomandat idealiştilor.

Zbuciumul ce vine cu apropierea, îmi apasă pieptul. Cu pas grăbit străbat trotuarele goale, preocupat de primele cuvinte pe care o să i le spun. Încercările de a-mi imagina răspunsul ei mă chinuie si mai tare. Îmi trece prin minte să mă întorc, dar stiu că nu o s-o fac. Sentimente care nu se alăturaseră niciodată în trăirile mele de până acum, se îmbulzesc într-un pogo nebun spre a-mi pune stăpânire pe simţuri. Fericire, frică, nerăbdare, nelinişte - le simt pe toate în acelaşi timp. Stomacul şi pieptul mi-s frământate de o durere ciudată - mai mult o incapacitate de a respira. Palmele îmi sunt umede şi reci. Picioarele nu îmi mai dau ascultare, şi sovăi câteva clipe lângă un colţ. Îmi simt tâmplele pulsând puternic şi oricât aş încerca, sunt incapabil să-mi ordonez gândurile. Chinul care îmi macină firea de săptămâni întregi a ajuns la apogeu. Trebuie să-i spun!

Aşteptata îmbrăţişare se naşte asemeni unei scântei, uimindu-ne pe amândoi. Frica şi neliniştea se desfac asemeni unor cătuşe. E prea mult! Îmi vine să mă dau cu capul de stâlpul de piatră al porţii, să muşc din scoarţa copacului de deasupra noastră. Degetele ei... nu pot să cred, le ţin în mână! Le strâng şi le sărut fără să ştiu ce fac. Sunt atât de minunate, îmi sunt atât de dragi. Fiinţa-i întreagă, e o minune. Ochii ei - acea strălucire aparte, încep să prindă glas în conştiinţa mea. Ultima răsuflare nu mai iese din piept, ne privim în ochi şi parcă plutim. Fără vreo mişcare a buzelor, şoaptele ei se aud limpede în liniştea serii: te iubesc, te iubesc, te iubesc... Cu tăria unui diamant, ia naştere un gând: "Aş face orice pentru ea!" O sărut, şi totul ia foc - o furtună de fericire.

E seară, iar eu o aştept din nou să sosească. Gândurile şi simţurile mi-s pline de ea. Îmi aduc aminte cum azi mi-a atins aproape imperceptibil mâna în timp ce strângeam amândoi masa, acasă la părinţii ei. Privirea care a urmat mi-a fost atât de dragă încât era cât pe ce să o iau în braţe şi să o sărut, cu tot cu vasele pe care le avea în mâini şi părinţii care ne priveau. Din prima seară când am îmbrăţişat-o, nu a trecut zi în care să nu ne spunem te iubesc măcar printr-un gest sau o privire. Nu mai putem înţelege trecutul, iar viitorul nu ne interesează. Tot ce cunoaştem e clipa.

STOP!

Tăiaţi orice închipuire a vre-unui final la această poveste; decupaţi şi lipiţi imaginea peste univers şi înrămaţi totul în atemporal. Priviţi! Iubirea perfectă! Cu toţi ne dorim să avem un astfel de tablou măcar pe unul din pereţii sufletului, însă de multe ori preţul se măsoară în răni pe care nici timpul nu poate să le şteargă.

Cea mai plăcută şi dorită boală: boala fericirii. Ca şi cu orice boală, organismul uman începe o luptă inconştientă încă de la instalarea ei. Iar această luptă nu poate avea decât un singur deznodământ: moartea gazdei sau vindecarea bolii. Da..., se poate muri si din dragoste uneori. Pentru cei care se uită la ştirile de la ora cinci sau la unele emisiuni tv cu titluri pline de "romantism", acesta începe să devină un fenomen normal. Recent întors din concediu, unde am avut televizor în camera de hotel, prin bunăvoinţa "bârfelor de la ora cinci", am avut şi eu norocul să vizionez sacul de plastic al unui spânzurat din dragoste.

Chiar dacă finalurile tragice sunt cele mai gustate, de cele mai multe ori organismul uman învinge, arma lui secretă fiind obişnuinţa. Cred că e momentul să precizez din nou faptul că mă refer la dragostea naivă, dezinteresată, care în multe cazuri devine şi mai puternică atunci când devine raţională. Însă gălăgia cu care ne-au obişnuit vecinii, pe unii din noi, nu ne lasă să ignorăm procentul mare a cuplurilor care nu reuşesc să gasească drumul menţionat mai sus. Din păcate, în societatea de azi, în multe dintre cazuri, dragostea naivă descreşte în intensitate, fără să predea ştafeta unei sentiment de iubire conştient, şi după un anumit timp devine doar o obişnuinţa, o frică de a renunţa la comoditatea relaţiei curente şi a caută ceva mai bun.

În trecut scriam poezii de dragoste şi eram absorbit de partea naiva a dragostei, acum însă mă interesează acel moment când se face trecerea de la dragostea naivă la cea conştientă - acel moment în care vălul înşelător al dragostei începe să dispară şi începi să privesti persoana iubită obiectiv. Ce trebuie să vezi în acel moment ca să ştii că ea e persoana cu care vrei să-ţi petreci tot restul vieţii? Ce va ţine aprinsă flacăra iubirii acum când tot misterul a dispărut iar persoana iubită a rămas despuiată fizic şi psihic în faţa ta, într-un pat care se numeşte obişnuinţa? Poate pare puţin, dar e destul ca acea persoană să aibă trei calităţi pentru a deveni perfectă pentru tine:

Un ciclu sexual asemănător cu al tău, astfel încât reaţia sexuala să nu aducă frustrare nici unuia dintre parteneri. E bine ca relaţia sexuală să fie mai mult decât o refulare a tensiunilor sexuale acumulate, şi să se bazeze întotdeauna pe un sentiment de dragoste. Nu facem sex, ci dragoste, deci actul sexual în sine, e un cadou pe care îl faci celuilalt, nu o plăcere pe care o revendici. Micile perversiuni dau un farmec aparte, dar nu vreau să intru în detalii în acest domeniu atat de particular ;).

Să fie drăguţa - vreau să fac aici o precizare pentru fete: drăgălăşenia nu e doar fizic. Fetele fiind foarte preocupate încă de la vârste fragede cu propria carapace, tind să îşi formeze o concepţie greşită despre ceea ce înseamnă drăgălăşenie. Drăgălăşenia e mai presus de frumuseţea trupească deşi se oglindeşte în ea. Dragălăşenia e dată de caracter, de modul în care persoana respectivă priveşte viaţa. O fiinţa pesimistă şi cu probleme de încredere în sine nu va reuşi niciodată să fie draguţa, nici chiar cu un fizic de model. Vestea bună e că depunând un oarecare efort ne putem schimba, iar unele relaţii au darul de a schimba în bine partenerii. Deci cred că e clar acum - drăguţa nu înseamnă frumoasă, şi chiar dacă fizicul e oglinda, dragălăşenia e dată în mai mare parte de caracter.

Să o poţi aprecia sincer pentru realizările ei şi puterea ei interioară. Cu toţi avem un talent doar al nostru, pe care îl punem sau nu în practică. Oricare ar fi acest talent, nu este cu nimic mai prejos decăt talentul altor persoane. Diversitatea ne face unici şi la fel de valoroşi chiar dacă nu în acelaşi domeniu. Greutatea cea mare este de a descoperi că nu doar talentele populare sunt valoroase şi de a ne dedica viaţa domeniului în care suntem talentaţi, fără grija exagerată la opinia publică. Atunci când vei putea admite că eşti valoros şi o să-ţi dedici viaţa potenţării acestor talente chiar dacă nu sunt din gama celor populare, o să devii cu adevărat puternic. Problema cu oamenii e că încearcă să găsească modelele succesului în modelele emise de societate şi caută prea puţin în propriul univers. Chiar şi noţiunea de succes diferă de la univers la univers. Un om care şi-a descoperit talentul şi l-a facut parte din cariera sa, este un om care dă dovadă de putere interioară şi va reuşi în viaţa.

Nu e nimic mai perfect decât expresia "necesar şi suficient" - oricăt de puţin ai lua, devine nereuşit şi mediocru; oricât de puţin ai adăuga, devine lipsit de eleganţă şi arogant. M-am gândit îndelung la cele trei caracteristici descrise mai sus; am încercat să o găsesc pe cea mai importantă, dar oricât le-am cântărit, aveau aceeaşi greutate. În concepţia mea de acum ele formeaza miezul necesar şi suficient al partenerului perfect. Şi dacă vă întrebaţi de ce am pus sexul pe primul loc, asta e pentru că vreau să las loc la nişte glumiţe, unor oameni care au umor. Vă doresc o relaţie cât mai aproape de cea perfectă, iar dacă dragostea se transformă în obisnuinţă, şi nu părăseşte acest făgaş nici după mai multe încercări chibzuite de resuscitare, nu vă mai trageţi pe cur, nu faceţi nici în ruptul capului jurăminte, ci căutaţi-vă jumătatea!