Dupa-masa tarzie

Te-am zarit fara sa caut.

Sufletul mi-l odihneam,

Cand piezis, prin crengi de laur,

Mi-ai patruns in par. Zambeam!

Raze calde si-o lumina aurie,

Timpul brusc oprit in loc,

In dupa-masa tarzie

Fructul rotunjit s-a copt.

De continuat si finisat candva... daca prin trecerea mea prin viata voi mai putea gasi timp pentru asta. Ar trebui sa-mi fac timp pentru asta! Sa nu uit idea de a pleca fara bagaj, doar cu un instinct animalic si anduranta intr-o excursie frumoasa ca natura insusi in care sufletul meu sa poata fi acel fruct perfect rotunjit si copt asa cum mi-e scris in gene ca pot sa fiu. Complex.... si nu mai vreau sa-mi fac timp acum sa exprim, dar promit sa revin si sa detaliez. Oare sa am curajul sa-mi promit acum sa traiesc idea aceasta? E vorba de minimalism. Eliberarea sufletului in natural prin ruperea de materialismul meschin al biscuitilor ambalati in plastic pe care ii luam cu noi mereu. E vorba dr increderea in anduranta corpului fizic ce vine din stramosii nostri foarte bine pregatiti la un mediu mai ostil decat cel in care traim acum. Imi vajaie capul. Nu am putere sa cristalizez mai mult, dar promit sa revin! 🙂

Voi gasi oare timpul sa pictez amintiri?

Uneori, parca tot mai des in ultima vreme, simt nevoia aproape fiziologica de a asterne undeva pe o foaie, fie ea chiar si foaia imaginara a unui blog, crampeiele de amintiri din copilarie, care imi pun stapanire pe simturi si ma fac sa vad pentru cateva clipe, ca si printr-un tunel lung, o imagine foarte clara din copilaria mea. In acel moment simt lumina soarelui acelor momente incalzindu-mi pielea, mirosul sau gustul acelui moment si zgomotele de fundal.

Dar oare voi putea gasi timpul sa fac asta, in viata aglomerata pe care o traiesc?

Soldatul Ep. 4 - Uneori e soare si in octombrie

Soarele cald de început de vară încălzea spicele abia înălțate ale ierbii din lunca ingusta. Un soi de pasarele mici si un pic cam galagioase se intreceau intr-o vanatoare jucausa de gaze lenese ce inotau parca prin ceata calda si luminoasa a diminetii. Incercau sa se prinda de paiusul verde ce se inalta peste nivelul genunchiului pentru a-si devora prada, insa paiul era inca verde si fraged si nu le putea sustine greutatea. Astfel erau nevoite sa se ridice din nou in aer si sa caute un alt loc, fara a se simti cat de putin rusinate sa ciripeasca energic si sa faca giumbuslucuri in zbor la nivelul ierbii.

Întoarcere cu rol de autodefinire

Deși mi-am schimbat viața complet, iar acest blog în marea majoritate a timpului mi-e complet uitat, mai intru câteodată dintr-o curiozitate confundabilă cu orgoliul, dintr-o tristețe prăfuită având un fin gust de regret și autocompătimire sau datorită unui moment creativ ce nu se poate naște și atunci prefer să citesc ce scriam în trecut.

Unele posturi mi se par copilărești, stângace, pe alocuri goale sau insuficient de sincere. Îmi aduc aminte și acum de pasaje cu care nu rezonam în totalitate nici atunci. Însă alte posturi mi se par de-a dreptul sclipitoare, și mă forțează să mă întreb involuntar: oare chiar eu am scris asta? Cu siguranță sunt prea subiectiv ca să mă pot evalua singur, iar orgoliul îmi poate juca feste, însă cunoscând contextul acelor cuvinte și putând să simt chiar și unele dintre trăirile inițiale care au stat la baza lor, totul începe să devină fascinant. E ca și cum ai citi gândurile unei persoane pe care o cunoști în profunzime, dar este totusi diferită de tine, ea fiind ființa ta trecută.

Ce mi-e clar însă, e că am rămas la fel de preocupat de sentimentul veridic: arta naturalului, a acelei trăiri generate de acea probabilitate care chiar a luat naștere, arta întâmplărilor zilnice îmbibate până la refuz cu sentimentele noastre cele mai reale. În Univers nimic nu se pierde - totul se transformă. Pare a fi adevărat și așa ne-a învățat și la școală. Pentru Univers moleculele mele sunt bune acum la fel cât vor fi de bune și după ce voi fi murit. Nimic nu e unic în Univers în afară de trăirile noastre prezente.

Schimbari

Prin usa deschisa dinspre gradina aud vantul ce tulbura frunzele si niste ciripituri - probabil de vrabii. Zvonuri infundate de activitati umane aproape ca se fac auzite de undeva din curtile vecinilor, dar nu mai mult de atat. Umbrele au inceput sa se lungeasca inspre rasarit, iar arsita de peste zi sa-si pierda puterea. In aer se simte o usurare si o anumita inviorare.

Am in mine o pace calda, imbietoare.... Muzica in surdina completeaza intr-un mod placut acest sentiment. Nu mai exista niciun om pentru care sa am ganduri de ura sau dusmanie. Am un sentiment de comuniune si impacare chiar si cu persoanele pe care le-am indepartat de mine fiindca imi fac rau.

In ultima vreme mi-am facut o obijnuinta de a constientiza cand sunt fericit sau impacat pentru ca mi-am dat seama ca aceste momente sunt destul de rare - doar eu sunt de vina pt asta, desigur - si incerc sa le inteleg mai bine.

Și totusi....

Mut informațiile de pe laptop-ul vechi pe cel nou. Bineinteles nu m-am putut abtine să mai trag câte-o privire prin câte-un director cu poze... Mi-am adus aminte de o adolescența destul de zbuciumată, complexe de mai multe felurile, oamenii care mă înconjurau atunci, locurile în care eram. Acum mi-e putin jena de cum mă îmbracam și zâmbesc. Caminul și chiria in care am stat arăta groaznic, iar acum zambesc nostalgic când mă gandesc ce găseam pe sub paturi cand faceam curățenie în camera de camin. Nu mai pot sa-mi închipui cum puteam sta 5 baieti si o fata într-o cameră atât de mica. Îmi aduc aminte cât de copil fusesem în majoritatea relațiilor dinainte - bineînțeles acea stare având și partea ei de frumusețe.

Și totuși cu toate zâmbetele și privirile nostalgice în oglindă ca să vad cum m-am transformat, sunt multumit că acea perioadă zbuciumată de căutare s-a încheiat. Înțeleg brusc cât de mult înseamnă ea pentru mine și că oricât aș acumula în carieră mereu mă voi întoarce la soția mea ca la cea mai de preț comoară a vieții mele limitate in timp și irepetabile.

Dintr-o dată totul devine inedit și interesant, dar și calm și sigur în același timp. Ca și cum aș fi reușit să conștientizez clipa prezentă cu toate posibilitățile ei, înnotând într-o stare de optimism și încredere. Știu de ce simt asta și scot în acel moment telefonul si ii scriu un SMS scurt, simplu, cu o ușoară tentă de cliseu: Te iubesc.

 

Singuratate

Ca o umbră neagră, fadă,
Strecurându-se încet,
M-apucă de mân-o babă
Și-mi intinse un buchet.

Flori albastre năclăite
Picurînd vascos a smoală
Doar așa cu mâna goală
Le-ndesă printre veșminte
Și mi le infipse-n piept.