Dumnezei mici sau mari

Dumnezei mici sau mari, recunoscuți sau nerecunoscuți, personali sau publici - cu toții știm că ei există în mințile noastre sau ale celor din jurul nostru. Unii îi spun Alah, alții Dumnezeu sau cine mai știe cum, sau poate doar dumnezeu cu d mic - anonim și personal, uitat în vreun colț al firii.

Ce cred că e important să înțelegem, e că acea micuță (sau mare) parte din noi, care crede în ceva bun în acest Univers atât de mare, rece și fizic, pe care mai bine îl ignorăm decât să încercăm să-l înțelegem și să ni se facă frică, e o parte foarte importantă din noi. Fără această parte nu putem fi compleți. Frustrarea dată de lipsa acestei părți, generează deprimare, dorință de a face rău, tristețe, frică, închidere în sine sau alte manifestări mai subtile, dar destabilizatoare.

E important să crezi în această parte bună a ta, chiar dacă această credință e doar cât flacăra firavă a unei lumânări. Nu poți schimba temperatura acestui gigant Univers nici măcar cu o miime de grad cu o astfel de flacără, însă e destul pentru a-ți încălzi propria inimă și a te putea diferenția de o piatră atunci când ești pus alături de una. E destul pentru a încălzi și inimile altora, atunci când îi lași destul de aproape de sufletul tău.

Nu cred că există bucurie mai mare în sufletul unui om, decât aceea de a face bine, cuiva aflat la nevoie sau de a primi ajutor, atunci când se află la greu. În ambele cazuri bucuria apare la apropierea dintre cele două suflete atunci când radiația caldă dinspre celălalt suflet se face simțită. Ambele noțiuni sunt mai profunde decât par la prima vedere. ”A face bine” înseamnă a dărui ceva ce se află în posesia ta, fie el material sau imaterial, cuiva care nu îl are și are nevoie de el. Această dăruire se face deliberat, cu intenția de a ajuta cealaltă persoană și nu pentru a-ți arăta superioritatea. La nivel de suflete, acest dar sincer este căldura emanată de sufletul celui care dăruiește. ”A primi un bine” înseamnă a primi această căldură și a te lăsa încălzit de ea, acceptând că ea reprezintă iubire și nu e o siretenie menită să-ți demonstreze inferioritatea. Nu trebuie să simți nici măcar pe ascuns invidie față de persoana care îți face ”darul”. Nu trebuie să calculezi deja prețul pe care îl vei plăti în timp, pentru a te revanșa. Cel ce primește nu v-a simți bucurie, doar dacă acceptă sincer ”darul” primit. Dacă această ”acceptare” se întâmplă, atunci sufletul prin însăși construcția sa, v-a răspunde cu iubire spre cel ce a făcut darul, oferind de fapt ceva de mare preț care este primit usor de această dată și instalează fericirea în sufletul celui care a dăruit.

Pentru ca acest schimb de căldură între suflete să aibă loc, cel mai mult contează inițiativa celui care face bine. Cu toții știm că daca faci bine e probabil să ți se răspundă cu bine, iar dacă faci rău e probabil să ți se răspundă cu rău - metafora aceasta cu flacăra lumânării am inventat-o doar pentru a înfățișa acest lucru. Este important ca lumânarea ta să fie aprinsă - întotdeauna vei găsi oameni care au nevoie de căldura flăcării ei.  

Asta mi-ar place să însemne Dumnezeu - fără reguli inventate de oameni cu interese personale, fără închipuiri cărora să ne închinăm și de care să ne fie frică - doar noi oamenii, fără iad, fără rai, fără viață după moarte, fără porunca de a fi umili în permanență, fără explicația apariției noastre ca specie - doar un grăunte de bunătate ascuns în sufletul fiecăruia. Și dacă ai turna aceste fire strălucitoare de nisip în clepsidra timpului, atunci ceva cu adevărat frumos, lipsit de egoism și plin de puritate, ar lua ființă. Acesta mi-ar place să fie Dumnezeu.