Se făcuse noapte, iar zgomotele pădurii erau amplificate de nesiguranța întunericului. Încă mai ploa, dar tot mai rar... poate doar tufele ude erau scuturate de vântul rece de toamnă. Frunzele nu mai foșneau ci păreau mai degrabă să se târască cleios asemenea unor șerpi umezi. Sub stânca plină de iederă se instalase un intuneric ca de smoală.
O convulsie puternică îi scutură trupul și o greață puternică îl făcu să vomeze și să se înnece în același timp. Instinctual încercă să se ajute cu mâinile dar îi erau prea grele. Se zbătu după aer horcăind înfundat și reuși să tușească eliberânduși astfel căile respiratorii. Era conștient că respiră - de fapt respirația era singurul lucru pe care îl auzea clar si îl înțelegea - însă ceva nu părea să fie normal. Apăsarea dureroasă a țestei și frigul înfipt atât de adânc încât nu putea fi sigur dacă e frig sau o durere vagă, nu păreau să fie ceva normal. Își amintea sau își imagina că altfel ar fi trebuit să arate normalul. Cum ar trebui să fie normalul? Își concentră gândurile pentru a înțelege ce era normal însă nu reuși să construiască nicio idee. Începu să se îngrijoreze. Ceva nu era bine. Ce se întâmplă? Nu vedea nimic. Totul era negru, cu vagi semne pe alocuri. Unde este? Dar și mai important - ce este?
Nu îi era clar când începuse să audă din nou, dar treptat,
printre arătările visului greu, se strecurau și sunete din realitate.
Curând începu să simtă mai clar durerea, apoi frigul, iar mintea încerca să
facă legături între crâmpeiele de realitate și de vis. Se simți îngropat sub ceva umed și pentru prima dată reuși să-și miște mâna. O aduse cu greu pe piept încercând să iasă de unde era
