Sufletul mi-l odihneam,
Cand piezis, prin crengi de laur,
Mi-ai patruns in par. Zambeam!
Raze calde si-o lumina aurie,
Timpul brusc oprit in loc,
In dupa-masa tarzie
Fructul rotunjit s-a copt.
De continuat si finisat candva... daca prin trecerea mea prin viata voi mai putea gasi timp pentru asta. Ar trebui sa-mi fac timp pentru asta! Sa nu uit idea de a pleca fara bagaj, doar cu un instinct animalic si anduranta intr-o excursie frumoasa ca natura insusi in care sufletul meu sa poata fi acel fruct perfect rotunjit si copt asa cum mi-e scris in gene ca pot sa fiu. Complex.... si nu mai vreau sa-mi fac timp acum sa exprim, dar promit sa revin si sa detaliez. Oare sa am curajul sa-mi promit acum sa traiesc idea aceasta? E vorba de minimalism. Eliberarea sufletului in natural prin ruperea de materialismul meschin al biscuitilor ambalati in plastic pe care ii luam cu noi mereu. E vorba dr increderea in anduranta corpului fizic ce vine din stramosii nostri foarte bine pregatiti la un mediu mai ostil decat cel in care traim acum. Imi vajaie capul. Nu am putere sa cristalizez mai mult, dar promit sa revin! 🙂
