Răutatea mea şi-a ta

Pentru a înţelege ceea ce e scris mai jos, trebuie să fi trecut măcar o dată printr-o depresie.

Sunt momente când pur şi simplu îţi perzi optimismul şi oriunde ai privi în jurul tău nu îţi poţi împiedica conştiinţa să nu observe părţile rele ale celorlaţi. E dureros să stai în mulţimea ta de cunoscuţi şi să le priveşti toate aceste gunoaie lipite cu pastă de orgoliu si egoism direct pe suflet. Oriunde ai privi nu vezi decât aceste animăluţe răutăcioase agăţate cu gheruţele unei mâini de trupul unui om, iar cu gheruţele celeilate încercând să te zgârie pe tine. Şi ţi se face deodată lehamite că ai încercat să fii bun cu aceste persoane care în viziunea de acum nu merită nici măcar mânia ta. Şi te întrebi la ce te ajută să fii bun, decât să-ţi hraneşti propriul suflet şi să nu laşi propriile tale animăluţe să se înmulţească în voie. Dai, şi tot aştepţi să primeşti înapoi, dar de obicei lumea e prea preocupata de propria persoană şi uită să mai dea înapoi. Şi mai ales când eşti în întuneric, te întrebi unde este această lumânare de bunătate, dar nimeni nu pare să-şi găsească bricheta şi lumânarea rămâne neaprinsă. Te simţi ca un prost înnotând în mocirla unei mări de străini. Şi nu cunoşti un om pe care să-l respecţi întru totul, pe care să îl poţi privi ca pe un model. Nu îţi rămâne decât să aştepţi să treacă această noapte şi să-ţi coşi propriul Frankenstein din bucăţile însângerate ale unor modele imperfecte.

Dar uite că răsare soarele, iar tu începi să dai uitării visele nopţii şi poţi să te bucuri din nou de frumuseţea oamenilor. Eşti reticent la început, dar încetul cu încetul începi să-i iubeşti din nou.

Se numeşte "Răutatea mea şi-a ta", fiindcă la fel de bine poţi fi tu cel care scrie toate acestea, iar eu sa fiu unul dintre trupurile cu animăluţe care te zgârie. Ştiu că am destul orgoliu şi egoism ca să se lipească şi pe sufletul meu.

Goală de ţuică.... Plină cu scrum.....

Sticlă de Borsec goală de ţuică. Scrumieră plină cu scrum...

Care e dezamăgirea cea mai mare a omului? Te-a părăsit jumătatea...? Nu, dacă eşti puternic îţi revii, ba mai mult, îţi dai seama că nici nu era ea. Ea te aşteaptă să-ţi cumperi bilet în acelaşi compartiment, să coborâţi la aceeaşi staţie şi să nu vă mai despărţiţi niciodată. Cel mai bun prieten a trecut în nefiinţă şi simţi că nu mai poţi fi acelaşi, ştiind că nu mai e? Nu, dacă eşti puternic, te vei linişti şi vei fi fericit că ai avut ocazia să-l cunoşti. Vei fi fericit că ai avut un prieten, mulţi nu au avut aşa ceva niciodată.

Şi atunci care e cea mai mare dezamăgire a omului? El însuşi! Când tu nu eşti mulţumit de tine, când nu trăieşti respectând codul pe care inconştient ţi l-ai impus, când nu ai un ţel conştient pentru care să lupţi, atunci eşti dezamăgit. Dar şi asta se poate rezolva - trebuie să fii şi mai puternic.

Vântul, Frunzele şi Copacul

Vântul îmbrăţişează Frunzele şi ele se zbat ca proastele crezând că ar putea scăpa.

E vară timpurie, nu mai suntem muguri de mult. Avem fiecare îndatoriri precise şi suntem mândri că noi, acei Muguri mici şi maronii am înverzit în toată splendoarea noastră (aici fiecare răspunde de splendoarea lui) şi am ajuns să ţinem in viaţă Copacul. Am devenit conştienţi şi responsabili (unii din noi), dar nu asta este problema. Problema e că avem Codiţă! Codiţa asta e singura problemă - ne ţine în viaţă, dar legaţi de Copac.

Ironie! Dacă ne-am desprinde (unele Frunze cad chiar şi în timpul verii) ca să fim liberi, nu am mai fi. Avem nevoie de Codiţa aceasta materială care în bătăile vântului se schimonoseşte în toate felurile încercând să exprime ceea ce simţim. Dar noi nu suntem Codiţe ci suntem Frunze! Şi totuşi fără Codiţă, însuşi noţiunea de Frunză nu ar mai exista.

Nu vom putea fi niciodata decât nişte Frunze cu Codiţă şi ne vom naşte sub atingerea caldă a Vântului de primăvară, vom înverzi în arşiţa verii, iar toamna vom îngălbeni şi vom cădea, iar Vântul negru şi sumbru ne va lua pe braţe şi ne va duce departe de tot ceea ce am cunoscut vreodată. Va rămâne doar copacul, ca să nască alte Frunze, într-o altă primăvară.

Şi totuşi de ce se zbat Frunzele la atingerea Vântului cald de vară timpurie?... De ce nu îl iubesc? Se lovesc proaste unele de altele în dezordine. Copacul tace şi aşteaptă an de an ca Frunzele să înţeleagă mai mult. Nu se grăbeşte, Vântul nu moare niciodată.

Mulţumiri lui icehot care mi-a dăruit inpiraţia acestui articol, aici.