duminică, 5 octombrie 2008

Vântul, Frunzele şi Copacul


Vântul îmbrăţişează Frunzele şi ele se zbat ca proastele crezând că ar putea scăpa.

E vară timpurie, nu mai suntem muguri de mult. Avem fiecare îndatoriri precise şi suntem mândri că noi, acei Muguri mici şi maronii am înverzit în toată splendoarea noastră (aici fiecare răspunde de splendoarea lui) şi am ajuns să ţinem in viaţă Copacul. Am devenit conştienţi şi responsabili (unii din noi), dar nu asta este problema. Problema e că avem Codiţă! Codiţa asta e singura problemă - ne ţine în viaţă, dar legaţi de Copac.

Ironie! Dacă ne-am desprinde (unele Frunze cad chiar şi în timpul verii) ca să fim liberi, nu am mai fi. Avem nevoie de Codiţa aceasta materială care în bătăile vântului se schimonoseşte în toate felurile încercând să exprime ceea ce simţim. Dar noi nu suntem Codiţe ci suntem Frunze! Şi totuşi fără Codiţă, însuşi noţiunea de Frunză nu ar mai exista.

Nu vom putea fi niciodata decât nişte Frunze cu Codiţă şi ne vom naşte sub atingerea caldă a Vântului de primăvară, vom înverzi în arşiţa verii, iar toamna vom îngălbeni şi vom cădea, iar Vântul negru şi sumbru ne va lua pe braţe şi ne va duce departe de tot ceea ce am cunoscut vreodată. Va rămâne doar copacul, ca să nască alte Frunze, într-o altă primăvară.

Şi totuşi de ce se zbat Frunzele la atingerea Vântului cald de vară timpurie?... De ce nu îl iubesc? Se lovesc proaste unele de altele în dezordine. Copacul tace şi aşteaptă an de an ca Frunzele să înţeleagă mai mult. Nu se grăbeşte, Vântul nu moare niciodată.

Mulţumiri lui icehot care mi-a dăruit inpiraţia acestui articol, aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu