sâmbătă, 25 octombrie 2008

Răutatea mea şi-a ta


Pentru a înţelege ceea ce e scris mai jos, trebuie să fi trecut măcar o dată printr-o depresie.

Sunt momente când pur şi simplu îţi perzi optimismul şi oriunde ai privi în jurul tău nu îţi poţi împiedica conştiinţa să nu observe părţile rele ale celorlaţi. E dureros să stai în mulţimea ta de cunoscuţi şi să le priveşti toate aceste gunoaie lipite cu pastă de orgoliu si egoism direct pe suflet. Oriunde ai privi nu vezi decât aceste animăluţe răutăcioase agăţate cu gheruţele unei mâini de trupul unui om, iar cu gheruţele celeilate încercând să te zgârie pe tine. Şi ţi se face deodată lehamite că ai încercat să fii bun cu aceste persoane care în viziunea de acum nu merită nici măcar mânia ta. Şi te întrebi la ce te ajută să fii bun, decât să-ţi hraneşti propriul suflet şi să nu laşi propriile tale animăluţe să se înmulţească în voie. Dai, şi tot aştepţi să primeşti înapoi, dar de obicei lumea e prea preocupata de propria persoană şi uită să mai dea înapoi. Şi mai ales când eşti în întuneric, te întrebi unde este această lumânare de bunătate, dar nimeni nu pare să-şi găsească bricheta şi lumânarea rămâne neaprinsă. Te simţi ca un prost înnotând în mocirla unei mări de străini. Şi nu cunoşti un om pe care să-l respecţi întru totul, pe care să îl poţi privi ca pe un model. Nu îţi rămâne decât să aştepţi să treacă această noapte şi să-ţi coşi propriul Frankenstein din bucăţile însângerate ale unor modele imperfecte.

Dar uite că răsare soarele, iar tu începi să dai uitării visele nopţii şi poţi să te bucuri din nou de frumuseţea oamenilor. Eşti reticent la început, dar încetul cu încetul începi să-i iubeşti din nou.

Se numeşte "Răutatea mea şi-a ta", fiindcă la fel de bine poţi fi tu cel care scrie toate acestea, iar eu sa fiu unul dintre trupurile cu animăluţe care te zgârie. Ştiu că am destul orgoliu şi egoism ca să se lipească şi pe sufletul meu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu