Mă doare lenea ce-mi zâmbeşte din cangrena cărnii. Aş vrea să iau un fierăstrău cu dinţi ruginiţi şi să o tai grosolan afară. Să las rana căscată să sângereze curat, să ma înnebunească durerea, să mă cureţe, să-mi spună cine sunt.
Altfel, străbat străzile ude de ploaie, în uitarea nopţii sau în zarva neinteresantă a zilei, căutând un ţel inexistent. Fericit şi îngreţoşat în acelaşi timp, de poezia din sufletul meu, cu gustul ţigării depus pe gingii, mă mişc. Mă caut pe mine.
Întotdeauna am simţit în mine o lipsă, nu ştiam exact ce e. Puterea? Contactul cu realitatea? Dragostea? Dar simţeam că nu sunt complet, că nu sunt eu - acel eu împlinit care simţi uneori că poti deveni dar nu ştii cum.
Nu înţeleg cum ţi-a fost ţie atât de uşor. Fără să faci nimic ce ar părea deosebit din afară, lângă tine mă făceai să stiu cine sunt. Nu pot să cred nici acum că în acea penultimă zi m-ai facut să mă simt perfect. Trecusem peste prejudecăţi, frică, îndoieli, nelinişte şi o pace fericită îmi încălzea atât de simplu sufletul încât nici gândul că o să ne despărţim nu mă mai tulbura. Simţeam pentru prima dată împlinirea şi puterea de a fi eu. Această trăire era atât de adevărată încât rămăsesem fără cuvinte. Nici nu aveam nevoie de ele, căci te simteam. Acelaşi calm fericit, aceeaşi descoperire a propriei persoane, acelaşi sentiment ne stăpânea pe amandoi, deşi stiu... pentru tine era un pic diferit, ţie îţi era mai greu.
Mă bucur că am încercat atunci să pun în cuvinte şi am rostit doar atât: te iubesc. Pentru prima dată în viaţă am fost mulţumit de sinceritatea cu care am rostit aceste două cuvinte, de puterea cu care credeam în ele, de ceea ce exprimau - perfecţiune.
Nu pot să cred că exişti... că atunci când mă apropiu de tine sufletul meu se potriveşte perfect intr-al tău. Când îmbrăţişarea ta îmi încălzea trupul doream să licărescă dimineaţa, să se facă zi şi pe urmă iar seară, să se schimbe forma lunii, să treacă anii, şi să nu-ţi mai dau drumul. De câte ori nu ţi-am cerut la început, o clonă a ta, doar pentru mine. Mai apoi am simţit că trebuie să am originalul cu orice preţ - să laşi celelalte clone prin lume şi tu să fii a mea. Acum mi-e frică să te las să încerci să te duplici. Dacă şi vreun defect de-al tău,... ar dispărea? Nu pot să-mi permit asta, eşti perfectă şi lângă tine mă simt perfect.
Da.... o clonă de-a ta ar fi făcut totul mai simplu, ai fi putut face doi oameni fericiţi în acelaşi timp. Noroc că am ajuns la timp să te iubesc, ca să-ţi dau drumul şi să nu înnebuneşti. Nu trebuie să îţi mai scriu, nu trebuie să te mai sun, nu trebuie să te mai văd, nu trebuie să te mai ating, dar nu pot să nu te mai iubesc.
Toate s-au întâmplat acum două zile, care au trecut ca două săptămâni. Acum sunt doar eu, transformat pentru toată viaţa de apropierea ta, mult mai împlinit, şi totuşi atât singur, deja.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu