luni, 11 octombrie 2010

Cum ar defini Dumnezeu cuvântul credincios?

Ce își dorește Dumnezeu de la mine pentru a mă răsplăti cu Raiul? O da, Raiul... cea mai clară răsplată pentru un credincios - sau poate faptul că nu ești aruncat în Iad e o răsplată și mai motivantă. Nu vreau însă a filozofa acum pe tema Raiului. Pentru un adevărat credincios nu trebuie să conteze prea mult ce e Raiul sau ce e Iadul, el trebuie să manifeste credință prin însuși natura lui fără a aștepta vreo răsplata. Cel puțin așa înțeleg eu un adevărat credincios. Deci întrebarea e: Ce înțelege Dumnezeu printr-un adevărat credincios? După cum observați nu mă interesează ce cred oamenii despre ceea ce înseamnă a fi credincios, ci mă interesează ce crede Dumnezeu - cum ar defini El această noțiune.

Săpând la rădăcinile acestei întrebări am ajuns la o alta, la care nu pot răspunde nicicum, având în vedere puținele mele cunoștiințele despre Dumnezeu. E clar că El își dorește să fac și să simt tot ceea ce propovăduiește Biblia (asta dacă Biblia este într-adevăr cuvântul Lui), dar ceea ce mă macină cel mai tare e dacă a-L iubi pe el e o condiție obligatorie.

Ce ar crede Dumnezeu despre un om care se ridică la standardul unui credincios dar care refuză să-I mulțumească pentru tot ce are bun în viață, Lui. Acest om crede că Dumnezeu nu se amestecă în nici un fel în ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci doar observă cele întâmplate. E un om care crede că rugăciunile nu își au rostul, fiindcă Dumnezeu, chiar dacă le ascultă nu le răspunde cu nimic, și asta nu din răutate, ci doar fiind o regulă de bază a ceea ce a creat. 

Aici sunt sigur că fiecare credincios care citește acest blog, v-a riposta fulgerător, chiar înainte ca eu să pot deschide gura, cu: Fără a mulțumi umil lui Dumnezeu pentru tot binele de care ai parte, deci fără credința că toate lucrurile bune sunt date de Dumnezeu, tu încerci să te asemeni Lui, iar asta denotă că ești plin de sine, ceea ce Dumnezeu nu îngăduie. Pentru a fi un adevărat credincios, trebuie să fii umil - tot ce e bun ți se întâmplă doar fiindcă El s-a îndurat să se milostivească de rugăciunile tale și să te răsplătească cu acea fărâmă de iubire (pe care fiecare din noi o simțim la un moment dat).

Oare chiar suntem un acvariu cu pești ce are un stăpân ce împrăștie firimituri doar dacă Îl iubești sau proiectul omenirii e mai aproape de încercarea de a crea un ecosistem care să se întrețină singur, ce nu necesită niciun input de la creator și e doar privit.

Întrebarea e simplă: Pentru a ajunge în Rai e suficient ca viața și ființa ta să manifeste bunătate (a se înțelege prin asta tot ceea ce Dumnezeu își dorește de la un credincios în afară de iubire pentru Dumnezeu) sau e necesar să îți și iubești Creatorul?

Dacă nu ar fi fost a doua parte a acestei probleme, aș fi fost de mult credincios și sunt convins că mi-aș fi iubit și Creatorul, însă așa, parcă ceva nu se potrivește pentru mine. Iubire cu forța nu există și dacă ar exista nu ar avea nicio valoare. A înzestra omul cu liberul arbitru doar pentru a demonstra că își iubește Creatorul pare o risipă de resurse pentru un simplu hatâr de Zeitate.

Nu cred că existăm doar pentru a demonstra că Îl iubim, iar dacă aceasta a fost totuși intenția Lui, atunci ...

5 comentarii:

  1. "A înzestra omul cu liberul arbitru doar pentru a demonstra că își iubește Creatorul pare o risipă de resurse pentru un simplu hatâr de Zeitate."

    Super tare!

    RăspundețiȘtergere
  2. In filmul Bruce Almighty retin o faza in care tipul ce avea puteri divine era mort de indragostit de o fata, si desi era almighty nu i s-a dat voie sa forteze in altii iubirea (poate si alte sentimente, nu mai retin).

    In acest stadiu Bruce "isi smulge parul" zicand ceva in genu: cum sa o fac sa ma iubeasca fara sa o fortez? Adevaratul Almighty ii raspunde: welcome into my world.

    In viziunea mea iubirea nu este initiativa omului ci a lui Dumnezeu. Desi cred ca ai citit deja Noul Testament, reia cu ocazia asta Pilda Vierilor (ev. dupa Matei cap. 21). Dupa asta fa paralela din pilda cu ce afirma ap. Ioan "Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său..."

    Abordarea asta mercantila de tipul "ce sa ofer ca sa-mi ofere" data de veacul in care traim cred ca nu-l incanta deloc pe Dumnezeu (it's a guess).

    Nu cred ca iubirea ca sentiment este tinta unei eventuale cautari intr-o relationare cu acest Dumnezeu. Daca e vreo tinta, atunci aceea este restabilirea unei relatii care a fost stricata candva. Iar o relatie frumoasa este la cateva ordine de magnitudine mai sus de "ce sa-ti dau ca sa-mi dai".

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut Vasi, mă bucur că ai trecut pe aici - bun și twiterul ăsta la ceva :)

    Mă așteptam să participi la discuție, așa cum ai facut-o aproape întotdeauna când a fost vorba de Dumnezeu.

    Ce mă doare pe mine e impresia pe care o am despre creștini (poate e greșită, fiindcă e din afară) că ar trebui să fie niște oameni blegi plângăcioși, cerând tot lui Dumnezeu și mulțumind pentru tot Lui. Am făcut o mică exagerare ca să întăresc ceea ce vreau să exprim, sper să nu se jicnească nimeni - e doar părerea mea. Nu-mi place atitudinea asta și nu cred că unui Dumnezeu așa cum mi-l închipui eu, i-ar place.

    "Ce să-ți dau ca să-mi dai" nu își are locul în relația omului cu Dumnezeu, cel puțin nu așa mi-l închipui eu pe Dumnezeu. Am spus-o chiar și în articol: "el trebuie să manifeste credință prin însuși natura lui fără a aștepta vreo răsplata".

    Ce mă intrigă foarte tare e: Oare nu am interpretat noi greșit felul în care Dumnezeu își dorește să fie relația Lui cu noi? Nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu ca o entitate plină de sine care să fie încântată de toate perierile noastre (așa văd multe dintre rugăciunile noastre pentru el). Mai degraba cred că rugile și mulțumirile noastre l-ar face să se simtă prost fiindcă i le-am adresat pe nedrep, dat fiind că el de fapt nu intervine cu nimic, ci așteaptă judecata de apoi ca să intervină.

    Nush ce să zic Vasi, totul în religie îmi pare atât de puternic marca omului, încât în adâncul meu simt că ceva scârțâie. E greu să faci parte dintr-o comunitate care se laudă cu idealuri de bunătate și iubire și să vezi foarte ușor cât că sunt atât de departe de acest ideal, dar totuși se laudă în fața ta dacă tu nu faci parte din comunitate. Mă deranjează foarte tare contrastul acesta.

    Eu cred despre creștini (cel puțin despre marea lor masă) că sunt cu nimic mai buni sau iubitori decât oricare dintre ateii, ci doar caută un sprijin din partea unei entități nepământene pentru a-și obloji rănile date de singurătate și neîncredere sau poate de frica de moarte.

    Of, e atât de mult de gândit pe tema asta, și atât de greu de lucrat cu noțiuni perfecte ca adevărul adevărat, iubire adevărată, bunătate adevărată, când știm fiecare că omul nu e capabil nici măcar să închipuie așa ceva.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu am propriul meu dumnezeu al carui nume se scrie cu d mic. Nu cred ca sunt singura, mai stiu de niste baieti care aveau o piesa, aia cu "Personal Jesus". Si dumnezeul asta al meu nu vrea rugaciuni si jertfe, sta acolo intr-un colt al sufletului meu si asteapta. Ce asteapta? Nu stiu inca, zau, ca eu m-as fi plictisit in locul lui sa fiu ignorat atata vreme. Cred in dumnezeul meu, de a carui existenta m-am indoit de sute de ori.

    RăspundețiȘtergere
  5. M-am apucat să-ți răspund și nu m-am putut opri. Textul a devenit prea mare pentru un comentariu și atunci s-a născut articolul acesta: http://ce-simti.blogspot.com/2011/01/dumnezei-mici-sau-mari.html

    RăspundețiȘtergere