Cu aceeaşi emoţie care mă stăpânea de fiecare dată, o trag jos de pe rogojină. Atingerea cusăturilor dure, antiestetice, dar solide, îmi produce ca de obicei furnicături de plăcere în pielea palmelor. Pare un pic prea grea iar aspectul e grosolan. Amintirea orelor de trudă în care o reparasem, îmi strecoară subtil un sentiment de mândrie. Simt în mine schimbarea provocată de ceea ce urmează să fac. Umerii aplecaţi şi plictisiţi se îndreptă, muşchii se contractă pe oasele dintr-o dată drepte, tresărind din starea de latenţă în care dormiseră. Suflarea nu mai e aceeaşi; aerul intră cu năvală pe nări, de parcă aş fi descoperit un simţ nou şi încerc să cuprind din câteva inspirări toate miresmele proaspete ale dimineţii. Ochi-mi sunt aprinşi, mişcările sigure. El mă aşteptă în curtea din spate.
Ţinând cu amândoua mâinile obiectul atât de preţios pentru mine, trec cu paşi repezi prin poarta care dădea într-acolo. În liniştea adormită singurele zgomote sunt cele provocate de noi.
E la fel de nerăbdător ca şi mine. Îşi ţine capul arcuit spre piept, iar suflarea-i agitată creează trâmbe lungi de abur. Pământul din preajmă e frământat, trădînd nerăbdarea cu care mă aşteptase. Încă de când îl vizitasem la prima geană de lumină a dimineţii, ştiuse ce o să se întâmple astăzi, iar pentru simţurile-i fine îl invidiez. Aşa că acum, văzându-mă sosind cu ea în braţe îşi ridică privirea, îşi ciuli urechile şi îi scăpă un nechezat puternic de încântare. Apropiindu-mă nu mă puteam opri să nu mă gândesc la perfecţiunea lui. Corpul zvelt şi suplu e un joc de muşchi care animează punctele gri de pe blana-i albă. Coama şi coada, lungi şi albe ca omătul, sunt răsfirate de vântul dimineţii. Bretonul prea lung, aproape că-i acoperă ochii, tresare sălbatic la mişcările energice ale capului. Nările dilatate periază vântul, iar urechile şi le ciuleşte la cel mai fin zgomot neobişnuit. Ochii blânzi şi negrii, îţi amintesc de privirea unei fecioare ce încă nu şi-a desprins calda-i încolăcire de pe gâtul tău.
Nu durează mai mult de câteva minute să-i aşez şaua peste pătura de protecţie şi să-i strâng cureaua de sub burtă până la gaura în care ştiam că e necesar. Aproape într-o mişcare pun stângul în scăriţă şi mă avânt în şa. O secundă îmi potrivesc piciorul şi în scăriţa dreaptă. Un îndemn, şi toată dorinţa acumulată explodează în tropote.
Poarta rămasă deschisă scârţâie rar în braţele vântului; undeva într-o răchită o ţarcă speriată tulbură liniştea dimineţii....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu