duminică, 13 aprilie 2008

Un clubber la slujba de duminică

Cel mai probabil că fiecare din voi aţi fost macăr o dată intr-un club şi măcar o dată la biserică. Până aici nu e nimic deosebit. Lucrurile devin interesante atunci când acţiunile se succed la un interval suficient de scurt în timp, ca noaptea în club să-ţi fie proaspătă în minte atunci cand eşti în biserică.

Părăsisem drumul judeţean acum vreo 10 km, iar drumul de pământ se afunda tot mai adânc în tăcerea pasiva a unei dimineţi ploioase de duminică - aproape nici o mişcare în curţile caselor. Eram doar eu. Într-un final locurile începură să devină tot mai familiare, iar amintirile din copilărie mă îndepărtau si mai tare de realitatea oraşului. Noaptea ce trecuse, pe jumătate dormită o mai simţeam doar prin ochii împăienjeniţi. Realitatea se schimbase la 180 de grade.

Curtea bisericii era pustie, doar o babă şedea tăcută cu lumânări de vănzare... probabil ea era şi cea care le facea. Am cumpărat două şi le-am implântat aprinse în nisipul reavăn, alături de celelalte. Nici un gând nu îmi tulbura liniştea, nici un mort, nici un viu, le-am împlântat pur şi simplu. Uşa bisericii scârţâia. Am intrat ca un extraterestru, în haina portocalie de schi, si am înaintat prin culoarul liber lăsat de femeile de la intrare, spre ceilalţi bărbaţi. Lumea probabil mă privea dar se străduia să nu se observe, iar eu nu încercam să descopăr privirile lor. Eram doar eu, deşi în mijlocul atâtor oameni. Scalpurile argintii îţi permiteau să găseşti uşor tinerii, iar degetele de la o mână îţi erau destule ca să-i numeri. Cei trei din strană erau şi ei foarte bătrâni, iar cântecul lor era tărăgănat şi mormăit; refrenul era desincronizat. Vocea tânără a preotului se auzea din altar, dar versurile îşi pierdeau la fel de uşor înţelesul ca ale bătrânilor, din cauza refrenurilor accentuate. De pe pereţi ne priveau o mulţime de sfinţi cu cruci, cărţi sau săbii în mâini.

Pacea care mă învăluia era desăvârşită, nimic nu putea să îmi curme liniştea, căci eram singur, doar eu şi universul. Întrebări au început să năvălească. De ce se adună oamenii dimprejurul meu în fiecare duminică aici? Care sunt fricile şi care sunt bucuriile lor? Asemeni mie erau nişte fire de praf în univers, totul gol împrejur! Ce câştigăm, ce pierdem dacă nu ne simţim singuri şi simţim o lumină caldă care ne înconjoară? Cât de îndreptăţiţi suntem să credem că există o astfel de lumină prin felul în care ne trăim viata? Lumina suntem noi, sau suntem doar nişte puncte gri învăluite de lumină? Dacă am aprinde fiecare lumina din interior, mereu, nu doar acum, am mai vedea lumina ca venind din exterior? Oare lumina pe care o simţim toţi acum nu e lumina noastra, lumina fiecăruia alăturată?

Şi clipa se spulberă o dată cu deschiderea uşilor altarului. Predica preotului e atât de lumească şi de opusă luminii pe care am simţit-o înainte încât şi bătrânii par plictisiţi şi aşteaptă ca tot ritualul să ia sfârşit şi să poată părăsi această clădire construită din piatra de sub dealurile lor. Iar eu mă întorc în oraş cu la fel de multe întrebări, pe care nu am încă curajul să le răspund aşa cum simt. Dintre frazele meşteşugite dar lumeşti ale preotului doar una îmi rămâne în minte: "Diavolul e asemenea unui câine legat în lanţ, dacă ştii să nu te apropii acolo unde ajunge lanţul, eşti în siguranţă."

Şi nu pot decât să mă întreb; ce se ascunde sub pozele cu fuste ridicate sau cele cu busturi goale şi musculoase de pe hi5: câinele care are aproape destul lanţ ca să te înşface sau luminiţe nesincronizate care nu fac nici o diferenţă în noapte? Oricare răspunsul, ei sunt cei care vor duce mai departe această întrebare.

Un comentariu:

  1. Bravo Mihaitza! Tu ai talent de prozator din cate observ :).
    Nu te descuraja si mai cauta raspunsurile dupa care tanjesti.
    Sebi

    RăspundețiȘtergere