Acelasi drum
Zăcând în fum,
Aceiaşi paşi,
În scrum rămaşi.
Timpul se joacă table; paşii mei goi,
Caută miercuri, cărarea pentru joi.
Ei tainic şuşotesc, dar nu cuvinte,
Deci nu-nţeleg şi merg tot înainte.
Din umbra veche se naşte-n chip de domnişoară,
Un mugur de lumină ce-n suflet îmi coboară.
Uimit şi mut, privesc pe drum până departe.
Iar fumul se ridică spre zările înalte.
cand citesc poiezia asta ma gandesc la viata mea deci vreau mai mereu sa nu fie la fel e parca mereu neschimbata ..astept si eu ceva care sa ma scape de rutina ...si totusi ajung mereu la o singura concluzie viata mea nu se va schimba are sa ramana mereu ridicola..si ff monotoana...aceleasi drumuri aceleasi sperante ucise de aceiasi persoana ....nimic mai mult...
RăspundețiȘtergereSunt curios cine e acestă persoană...
RăspundețiȘtergereInerţia cred că e singura lege aplicabilă pentru orice din Univers, de la fizic la sufletesc. Schimbările sunt îngreunate de această lege omniprezentă, dar nu sunt imposibile, ba chiar sunt inevitabile de multe ori.
Şi eu am simţit multă vreme inconştient monotonia vieţii iar în ultimul timp, chiar dacă nu mai e aşa puternică, o simt conştient. E o senzaţie care te duce foarte uşor cu gândul la întrebarea: "Ce rost au toate - ce rost are viaţa mea?"
Cel mai regretabil mod de a trăi e acela de a nu fi tu - o irosire a vieţii. E păcat să nu te bucuri de minunăţia unicităţii tale, în primul rând tu, iar mai apoi şi alte persoane.
M-a fascinat sinceritatea cu care te descrii în articolul despre tine. De acolo am tras concluzia că tot ce am scris mai sus ai simţit şi ai înşeles deja în propriul tău fel. Şi dacă stau să mă gândesc că eşti la început de drum, eu zic că o să iasă super până la urmă :)
Cât despre poezie, da, e viaţa mea în ea. Monotonia urmelor lăsate în cenuşa cotidianului, iar apoi o întâmplare care a aprins în sufletul meu o scânteie... doar o scânteie... Uitasem ce zi e şi am ajuns la un alt curs de dans decât la cel la care eram înscris. Acolo am întâlnit acest mugur de lumină, care sincer să fiu, m-a fascinat. Păcat că nu era mai multă iască în jurul nostru ca să nu se irosească scânteia din sufletul meu. Am vorbit în seara aceea la un ceai, dar încet totul s-a stins rămânănd doar o amintire frumoasă, şi această poezie.