Cearşafurire îmi îmbrăţişează cald trupul uitat în odihnă. Simt perna caldă sub obrazul strivit într-o apăsare tihnită. Liniştea camerei e mângâiată uşor de zgomotele optimiste ale dimineţii. E una dintre acele zile când te trezeşti fericit.
Mă ridic pe marginea patului fără să deschid ochii. Ţin pleoapele strânse - atât cât îmi închipui că ar trebui ca să nu percep lumina de afară. Simt căldura zilei pe mâna dinspre fereastră. Totul e ok, sunt un om fericit într-o dimineaţă superbă, doar că încă nu am deschis ochii. Nu ştiu ce să fac - aş mai sta aşa un pic. Mă foiesc neliniştit. Tresar speriat la zgomotul viorii pe care o răsturnasem. Îngrijorat că aş fi putut să o stric, aproape uit de hotărârea de a-mi ţine ochii strâns închişi. O caut grăbit lângă pat, acolo unde uitasem că am aşezat-o aseară. O ridic şi o ating bănuitor, dar nu a păţit nimic. "Blestemat să fiu dacă o mai las acolo vreodată!" "Oare când o să mă învăţ minte?!" Mă aplec după arcuş. Îl trec uşor peste coarde. Sunetul familiar mă destinde. Îl mai trec încă o dată, dar acum deja ţin vioara sub bărbie. Melodia nouă, e atât de clară încât mă uimeşte. Stau pe marginea patului în pijamalele mototolite de somn şi cânt.
Într-un târziu mă ridic şi atingând pereţii familiari ajung la baie. Iau din pahar periuţa şi îmi pun pastă. Încep să mă spăl pe dinţi. Printre pleoapele-mi întredeschise se vede albul ochilor. Uitasem de hotărârea de a-mi ţine ochii strâns închişi. Ironia acestui fapt îmi naşte un zâmbet fin în colţul gurii şi continui să mă spăl gândindu-mă la lumina din sufletul meu.
Inspiraţia acestui articol puteţi să o găsiţi aici: http://notamuzicala.ascorcluj.ro într-o frumoasă iniţiativă a tinerior de la ASCOR de a reda lumina, unor oameni cărora le e frică să deschidă pleoapele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu