Un dop şi parchetul cojit

Dopul scăpat intenţionat pe jos aproape s-a oprit. Cu un hârşâit înfundat se înclină lent, şi cade pe o parte învârtindu-se tot mai rapid şi cu tot mai mult zgomot. Brusc îşi perde inerţia şi agonia ultimelor mişcări ia sfârşit. Zace în praful fin de pe parchetul lăcuit, cojit pe la colţuri.

E cald, poate prea cald. Soarele, cu un optimism sfârşit, taie o dungă îngustă în care joacă praful ridicat în aer. Imaginea îţi dă o senzaţie de sufocare. Devin conştient de geamurile închise, dar mi-e prea lene să mă ridic. Nu vreau să aud ce se întâmplă afară, zgomotele estompate îmi sunt de ajuns.

Hârşşş... scânteie, flacără, jar aţâţat şi trag fumul fierbinte direct în plămâni. Îl suflu spre tavan gândin-mă în acelaşi timp la acest gest - încă mai sunt optimist. Din ţigara dintre degete se ridică o coloană subţire de fum. Drumul lui mă surprinde. Cât e de frumos, cât e de imprevizibil! O demonstraţie de artă în această cameră comună şi atât de plictisită.

Hm, cât e de aproape această singurătate, mi s-a îmbibat în haine, în păr, în transpiraţia din palme, dacă îmi umezesc buzele o simt în gustul sărat al pielii. Nu am chef să scriu, nu am chef să vorbesc, nu am chef să întâlnesc pe nimeni. Nimic nu pare să merite efortul.

Oare ce o să fac după ce voi stinge această ţigară? Oare ce voi face după ce noaptea va stinge acest soare? ... mă voi învâti în aşternut fără să pot adormi. Voi bea nişte apă dintr-o sticlă de plastic fără dop şi îmi voi aminti de hârşâitul cu care s-a oprit în praful de sub pervaz. Voi gândi: "Măcar a avut o moarte plină de forţă şi dinamism"

Ce voi face după ce iarna va îngheţa această vară?....