Două luni de viaţă şi meditaţie

N-am mai scris de aproape două luni... Ramân un pic uimit la această constatare şi mă întreb foarte sincer ce s-a întâmplat în acest timp. Da, s-au întâmplat multe, chiar multe... Concediu, dragoste, vară... dar cea mai hotărâtoare pentru această lipsa, este o transformare a mea. În trecut i-aş fi zis maturizare, acum însă, când de atâtea ori mi s-a întâmplat să mă culc cel mai convins adult şi să mă trezesc copil, tind săi spun transformare. Nu mă mai simt copil de o vreme, dar nici un adult stăpân pe tainele vieţii nu mă simt. Şi dacă asta consider eu că simbolizează maturitatea, trebuie să mă liniştesc cu gândul că nu voi fi niciodată doar aproape de această realizare.

Există trepte în devenirea ta ca om. De obicei evenimentele negative au acest efect. De exemplu, pentru mine, fiecare despărţire a însemnat o schimbare la nivel de idei, o "maturizare". Dar există o grămadă de alte exemple. E ca şi cum viaţa ti-ar aşeza un picior pe treapta următoare şi te-ar împinge de fund până îl aşezi şi pe celălalt. Apoi ajuns acolo, cu o schioapă mai sus, ea ştie că nu o să mai vrei să cobori, şi te lasă o vreme în pace, să te simti bine. Admiri noua priveliste, te simţi superior, plin de putere, iar după o vreme povestea se repetă. Te simţi din nou împins ruşinos de posterior, şi ajuns fortuit cu o treaptă mai sus, priveşti înspre ce ai fost ieri. Abia după ce totul se repetă de suficient de multe ori, treptele încep să se tocească în mintea ta. Nu mai percepi exitenţa ta ca pe o scară, ci ca pe un plan înclinat. Alegerea corectă e să priveşti în sus, să iei viaţa de mână şi să începi să trăieşti şi să urci, să urci şi să trăieşti... până ce aceste două cuvinte se încălcesc atât de tare unul în celălalt, încât devin unul şi acelaşi cuvânt.

Asta sper să se fi întâmplat cu mine în această perioadă în care ideile nu mi-au părut destul de puternice pentru a fi scrise. Şi ceea ce mai sper e ca directia în care privesc acum să fie în sus.