Soldatul, Ep1 - Mai pot?

Era octombrie - târziu și umed; un octombrie istovit, cu frunze murdare împinse de vant pe trotuarele sparte de explozii. Orașul era tăcut si rece,  iar printre clădirile cu etaj trecea un suier macabru de seara. La pervazul de la primul etaj, intr-un pulover kaki cu gulerul ridicat peste barba nerasă, stătea un bărbat tânăr. Avea privirea fixa, pierdută undeva printre gândurile-i infricoșate. Îsi simțea genunchii si pulpele rănite de apăsarea rece a caloriferului vechi peste care se aplecase, iar bocancii umezi, in care tocmai isi vârâse picioarele când iesise de sub pături, erau reci si ei. Nu-și legase șireturile și stătea acolo fără niciun plan. Foamea devenise o obijnuință și pentru că nu mai știa unde să caute mâncare parcă nu îl mai chinuia atât de mult. O dorință aprigă de a aprinde o țigară ii chinuia pieptul. Își imagină cum trage fumul cald, cum îl ține în plămâni pentru o clipă, iar apoi îl eliberează încet și continu simulând o liniște calmă, autosuficientă. Privi caloriferul scorojit si mâna lui ce era încleștată pe unul dintre elemenți. Lângă ea era un pachet mototolit de țigări - pachetul pe care avusese norocul sa-l găsească în haina soldatului mort dintre dărâmăturile pieței murdare prin care trecuse acum două zile. Fumase mult, desi știa că ar fi trebuit sa-și raționalizeze mica comoară, iar acum nu mai avea decât două țigări. Îi venea sa le fumeze pe amândouă si apoi să se așeze cu spatele la calorifer și să aștepte ca noaptea  rece să-i ia viața. Își dorea să se bucure în sfârșit de pace, de liniste... fără să mai fie nevoie să mai plângă vreodată.

Degetele mâinii i se albiseră de la strânsoare, iar creierul îi era cu atât mai înțepenit. Nu mai era nicio soluție! Fără să mai gândească, luă pachetul și bricheta așezată pe el, scoase una dintre țigări și o agăță între buze. O aprinse repede și inspiră cu nesaț. Senzația era aproape ca în închipuire doar că avea gâtul iritat de la frig și fumul i se părea înnecăcios. Mai mult, avea trupul rece și murdar și o durere în loc de stomac.

Privi caloriferul fără să-i mai simtă răceala. Își plimbă degetele peste pervazul prăfuit. Un strat mai vechi de vopsea portocalie se ivea pe muchiile uzate. Îi păru dintr-o altă lume, o lume caldă și bună. O privi îndelung atingând scândura veche. O coajă de vopsea i se lipi pe deget. O privi. Oare a mai fost cineva vreodată conștient de existența acestui neînsemnat ciob? Va mai exista el vreodată în mintea cuiva? Privirea îi rămase fixă fără a urmări ceva anume. Gândurile i se amestecară fără vreo țintă și șterseră iluzia oricărei decizii.

Își terminase țigara și o stinsese pe pervaz, lăsând-o acolo. După o scurtă ezitare se întoarse la pat, își scoase bocancii și intră sub pături. Le strânse cât mai bine în jurul său și așeză paltonul greu, milităresc, peste ele. Era ud  încă, dar după ce se va încălzi îi va ține de cald. Își trase păturile peste cap și fața începu să i se încălzească de la propria-i respirație. Nu mai vroia să gândească. Știa că dioxidul de carbon îl va ajuta să adoarmă în curînd. Ignoră foamea, mirosul respingător al păturilor, frigul și greutatea apăsătoare a acestei situații. Usturimea din gât parcă se mai domolise. Se lăsă pradă sfârșelii și adormi.