sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Iubire vs. veşnicie



Aseară conduceam spre casă de la serviciu. Era noapte, la mine în tico - frig, ascultam Elvis Presley, cine a mai fost cu mine cu masina, ştie. Brusc şi de nicăieri un gând se ridică deasupra talmeş-balmeşului de gânduri cotidiene: De ce atunci când iubim, credem instinctiv că va dura veşnic? De unde asocierea aceasta în subconştientul nostru, când aproape toate exemplele pe care le vedem în jur, demonstrează statistic contrariul? De ce în acest caz, lovirile repetate cu capul de peretele de stâncă nu duc la rezultatul natural de a învăţa un adevăr valabil în majoritatea cazurilor: nu poţi trece cu capul prin stâncă? De ce ne încăpăţânăm să mai păstrăm chiar si adânc ascuns în subconştient, gândul că iubirea veşnică există, şi o să ni se întâmple şi nouă?

Cu pupilele dilatate datorită întunericului şi excitării produse de apropierea ei, cu stomacul în gât şi raţionalul atrofiat datorită sentimentului de fericire, şimţi că niciodată nu ai fost mai în măsură să juri că vei simţi toată viaţa ceea ce simţi acum. Fără să îţi dai seama că exact în acest moment eşti cel mai puţin stăpân pe fiinţa ta decât ai fost sau vei fi vreodată, faci un jurământ pentru tot restul vieţii. Nu mai poţi ţine în tine acest gând, trebuie să îi spui. O priveşti adânc în ochi şi îi şopteşti: "Te voi iubi veşnic!". Ea te priveşte şi simte că e adevărat, nu se îndoieşte nici măcar o clipă de adevărul pe care l-ai rostit. I se pare normal să fie iubită veşnic, la fel cum i se pare normal să te iubească veşnic la rândul ei. Mulţumiţi cu aceste jurăminte vă sărutaţi extaziaţi, apoi... (poate într-un articol cu pătrăţel roşu ;) ) Dar ce se va întâmpla în viitor nu depinde de fiinţele voastre îndrăgostite de acum ci de fiinţele care veţi deveni în acel viitor...

Acasa, nu m-am putut abţine să nu deschid subiectul. Caius îmi prezintă o terorie pe care a citit-o undeva, conform căreia s-a demonstrat statistic că iubirea adevărată durează în medie trei luni, iar în cele mai bune cazuri poate dura pâna la trei ani. După această perioadă se transformă în respect, obişnuintă şi alte astfel de sentimente delăsătoare. Asta dacă ai noroc să nu te desparţi sau să vă urâţi etern într-un mariaj "reuşit". Hm... Chiar dacă doar cu câteva minute înainte îi expuneam eu însumi, exact aceeaşi teorie, am rămas uimit să constat că acum căutam argumente să-l combat. Asocierea dintre iubire şi veşnicie e atât de profund înrădăcinată în subconştientul meu încât chiar şi acum că fusese demascată mai credeam în ea. Înţelegeam că iubirea poate scădea în intensitate, dar nu puteam concepe că va dispărea complet. Chiar dacă am avut partea mea de experienţe care să întărească regula, mereu imi închipui o relaţie viitoare care să mă împlinească. Şi gândindu-mă la această relaţie nu puteam să fiu de acord cu Caius. Nu pot să-mi închipui că în această relaţie nu o să pot regăsi din când în când iubirea nealterată. Nu pot concepe că de la un moment dat nu vor mai exista dimineţi când privind-o dormind, să nu mă cuprindă fericirea fără nici un motiv, să-mi pierd controlul şi să mă simt ca un naiv tânăr îndrăgostit. Încă nu am găsit-o pe Ea... însă nici o statistică nu îmi poate demonstra că nu există.

Poţi să îmi spui încăpăţânat, romantic incurabil, căci ştiu că e adevărat, mai sunt însă câteva lucruri pe care acum le ştiu, şi mă îndreptăţesc să afirm că Jumătatea ta există cu adevărat. Cheia veşniciei se află în înţelegerea şi acceptarea faptului că iubirea în sine este un sentiment fragil. Se naşte din subconştient dar cere hrana conştientului pentru a putea supravieţui. Iubirea necondiţionată, confruntată cu o perioadă suficient de lungă, pur şi simplu nu există, nu este un sentiment uman.

Poate sunt dintre voi unii care au avut relaţii mai lungi ce s-au sfârşit sau au avut momente de răscruce. Eu îmi amintesc de a mea. Îmi amintesc de acel moment când am simţit, cu toată încăpăţânarea mea, că totul se destramă, că eu nu mai iubesc şi ea nu mai iubeşte. Nu puteam fi nici unul sigur că iubirea a dispărut, dar nesiguranţa celuilalt ne împingea încet şi sigur spre sfârşit pe care nu ni-l doream nici unul. Căutam cu disperare motivele care m-ar face să iubesc din nou, şi spre surprinderea mea le găseam şi îmi era uşor să le numesc. Însă îmi era cu atât mai greu să i le spun, iar când i le-am spus nu au fost vorbe ci reproşuri. În acel moment trebuia să-mi dau seama că jocul a reînceput, iar acest joc cere actiune nu reacţiune. Dragostea e un cameleon care îşi schimbă înfăţişarea după sentimentele persoanei iubite. Confirmarea că încă te iubeşte, va veni dacă tu vei crea sau recrea motivele. Jumătatea există atâta timp cât nu vei înceta să o cucereşti şi recucereşti. Ai cucerit-o pentru prima oară atunci când v-aţi cunoscut, dar va trebui sa faci asta şi de aici înainte, chiar dacă vă treziţi dimineaţa îmbrăţişaţi sub acelaşi aşternut. E mult mai greu acum, căci trebuie să treci peste credinţa falsă că iubirea ei ţi se cuvine. E mult mai greu acum pentru că te cunoaste până în adâncul sufletului şi nu mai poţi uimi. Însă trebuie să fie cel puţin la fel de incitant ca şi prima dată, mai ales că ştii că îţi doreşti asta mai mult ca orice.

Cum percep alte persoane asocierea dintre dragoste şi eternitate:
  • Oana: "Asa ca eu , prefer sa cred in Iubire + Eternitate = Noi , decat in Iubire Vs Eternitate. Si daca statisticile o sa imi vina vreodata de hac , pentru fiecare naiva din lume , exista un naiv pentru eternitate. "

6 comentarii:

  1. Probabil ca asocierea dintre dragostea pentru o persoana si eternitate e datorata unei pofte flamande de apartenenta. Cu totii tanjim dupa un pat in care numai noi putem fi jumatatea lipsa. Toti visam( unii probabil ramanem doar la vis) sa existe acea persoana cate etern sa simta nevoia sa te sune si sa vada daca esti bine. Pentru ca suntem indoctrinati de mici cu povesti care se termina cu "si-au trait fericiti pana la adanci batraneti".De-acolo o sa imi doresc mereu un print pe cal alb , si tu o cenusareasa. Cat despre perioada de iubire...e ca-n basm , 3 e o cifra magica.Ca sa treci de pragul de 3 , trebuie sa nu devi monoton. Sa merite si dupa 3 ani sa-l astepti cu o masa frumos aranjata si cu incheieturile parfumate. Si-atunci , poate poate...iubirea scapa de amenintarea unei soarte efemere :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Oana, ai dreptate. Ma gândesc că atunci când scrii o carte sau faci un film, exista o mare tentatie de a hiperboliza, pentru a iesi din normal si a prinde la public. Poate asa se explica de ce dragostea e înfatisata mereu în haina ei de gala cu volănaşe de eternitate si fireturi de sacrificii supreme. Generalizând pe baza acestor cazuri exceptionale, se obţine o imagine exagerată cu care suntem inconştient îndoctrinaţi. Dacă ar fi să se faca o generalizare realistă dupa majoritatea cazurilor, probabil ar iesi la iveala adevarul: iubirea este sentimentul care împlineste cel mai mult o persoana umana, dar este un sentiment extrem de fragil şi necesită o îngrijire constantă pentru a rezista în timp.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu cred ca "iluzia" ca iubirea ar putea fi vesnica este, ca in mitul pesterii al lui Platon, o reflectie a iubirii pe care Creatorul lui Adam si Eva a planuit-o pentru ei. Muscarea fructului oprit a fost momentul cand tot ce trebuia sa ramana bun, perfect, vesnic, putea sa intre in alterare, in schimonosire. Si de atunci ne luptam cu iubiri mai mult sau mai putin "vesnice", penduland intre pamant si cer.

    3 ani sau 3 luni tine starea aceea euforica, cu fluturi, si e normal sa nu tina vesnic. Dar sa definim iubirea doar ca fiind aceasta stare, cred ca este o greseala. Acea iubire, care o aveam pentru sotia mea cand m-am indragostit de ea, este doar un subset al iubirii de care sunt capabil pentru ea, si care mai poate iesi la suprafata in diferite momente ale vietii. Care da, din pacate nu sunt deajuns de dese, dar aici tine de arta de a trai si a iubi si a ierta.

    RăspundețiȘtergere
  4. Foarte fain spus, Vasi. Mi-a plăcut explicaţia metaforică a inexistenţei veşniciei in condiţia umana, prin aducerea în discuţiei a Genezei biblice. Trebuie sa-ţi mărturisesc, că încă nu am citit Biblia, dar este unul din planurile mele pentru un viitor sper cât mai apropiat.

    Nu ştiu cum să definesc iubirea. E clar ca are mai multe etape: cea cu fluturaşi, cum ziceai tu, şi cea conştientă, cu fluturaşi doar pe ici colo. Un prieten de-al meu definea iubirea ca fiind sentimentul de a nu putea trăi departe de acea persoana... Eu nu am încă o definiţie cristalizată. Mă întreb ce părere ai tu.

    RăspundețiȘtergere
  5. Apar si eu neinvitata la ceva timp dupa postul asta sa imi dau cu parerea.
    I planned a speech but I forgot it. Pur si simplu de acord. Dragostea aceea cu fluturasi in stomac dispare relativ repede
    iar in locul ei apare rutina, comfortul, siguranta de a-l stii pe celalalt alaturi. Si asa ajungi sa-l/s-o iei "for granted". Un fel de "acum ne cunoastem, nu mai avem nevoie de eforturile astea de cucerire". Din contra, avem nevoie
    de ele acum more than ever. Greu e sa-i spui celuilalt fara sa para acuza sau repros. Fara sa pari nebun. Fara sa creezi
    impresia ca esti in stare sa dai cu piciorul la ceva bun, construit de-a lungul timpului.
    Iar legat de inceputul postului tau, de ideea de relatie perceputa automat ca fiind "pe viata"...cred ca e mai degraba doar o
    etapa de inceput. Ce naiba, nu incepi ceva gandindu-te "asta e pentru 3 luni, apoi trec mai departe". Nu, e
    descoperirea celuilalt, taking things slow, one day at the time and seeing where it leads. Just my 2 cents.
    Te salut! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Se pare ca mai sunt persoane care gandesc la fel. Merci pt tenta optimista pe care ai adus-o prin commentul tau. Şi da, I felt the need for medicine for love, too. Mi-a placut articolul tau http://afool.wordpress.com/2009/03/01/antidot/ :)

    RăspundețiȘtergere