Apa îmbrăţişează focul

Corpul aprins, cu forme feminine, se încolăcise în jurul unuia dintre picioarele mesei. Încerca disperat să ţină sub control durerea. Rămase încleştat, dar lemnul carbonizat cedă brusc, iar ea începu să se zbată din nou. Rămăşiţe din hainele şi părul ei se lipiseră pe gresie acolo unde se zbătuse când începuse transformarea. Se vedeau urmele unghiilor topite cu care scrijelise îmbinările atunci când durerea devenise insuportabilă şi pierduse controlul. Camera era plină de fum iar respiraţia mi-era deja apăsată de lipsa de oxigen. Nu mai ştiam de ce plâng: durerea de a o vedea suferind, gândul că o voi pierde pentru totdeauna, arsura fumului fierbinte, sau moartea ce se apropia?

Durerea transformării începuse să-şi piardă din intensitate, iar ea devenea conştientă. Se lipise cu spatele de perete, cu mâinile chircite la piept, încercând să-şi stăpânească simţurile înnebunite de durere. Doi bulbi aprinşi rămăseseră în locul ochilor ei albaştri. Mă privea inuman. Puteam să-mi dau seama că mă vede doar prin faptul că îşi menţinea capul îndreptat spre mine. Lăsând o mână lipită pe piept o îndreptă pe cealaltă atât de protectiv spre mine, de parcă durerea ei nu ar fi avut nici o importanţă. M-am apropiat de ea încet, iar când văpaia trupului ei a devenit insuportabilă m-am retras un pic în spate şi am îngenuncheat. Îşi retrăsese mâna ca să nu mă ardă şi mă privea cu acea faţă inexpresivă pe care doar cei doi bulbi ai ochilor ieşeau în evidenţă. Îşi mişcă partea de jos a feţei ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar buzele topite se sudaseră de parcă nu ar fi existat niciodată. Lacrimi argintii începură să se prelingă pe faţa de un roşu aprins. Durerea pe care o exprima îmi era insuportabilă. Gândul că nu voi mai exista ca să o ţin în braţe, mă înnebunea. Creierul înceţoşat de lipsa de oxigen îmi pulsa în tâmple. Plămânii sufocaţi îmi apăsau dureros pieptul, iar gâtul şi ochii îmi ardeau. Ştiam că dacă nu va reuşi să îşi coboare temperatura, va muri şi ea într-o agonie tăcută, privindu-mă cum eu deja mă sufocasem. Iar în acea cameră ermetică, nu exista nimic cu care să-i reduc temperatura trupului. Eu voi muri în curând, fără să o mai pot vedea vreodată.

Într-un ultim instinct semiconştient, m-am aruncat şi am cuprins-o convusiv în braţe. Arsura focului o simţeam estompat, aproape plăcut. În timp ce ultima fărâmă de conştiinţă dispărea, ultimul gând a fost: "Eu sunt făcut din apă..."