Nu e chiar aşa grav... Moleculele îngrămădite spre a fi râşnite în moara organică, s-au oprit. Se privesc împietrite de frica neînţelegerii. Nu dor, nu produc bucurie. Stau proaste şi se uită una la cealaltă. Sufletul a uitat să bage şandramaua în priză şi e pe câmpie. Priveşte verdele şi albastrul cu o privire atât de tâmpă, de zici că are lipită pe retină o placă mată de gri. Sunt sigur că de fapt nu înţelege nimic ci doar pozează cu neruşinare. Cam greu de iertat, aşa-i? Se crede pictor, dar nu e altceva decât o statuie de morar cu pântecul şi braţele prăfuite de făină - făină de molecule. Doi sfetnici diabolici, a căror motivaţie pur şi simplu nu o înţeleg, îi şoptesc dulcegării în ureche iar el îi crede. De-ar fi după mine i-aş încuia într-o piviniţă a morii sau mai bine i-aş mistui între pietre. Dar sunt bătrâni şi vicleni, mereu alunecoşi, iar eu un pic prea tânăr pentru a mă pune cu ei. Pe unul îl cheamă Egoism, pe celălalt, Orgoliu.
Aşa e la moară când sufletul uită să cupleze maşinăria după vreo pană de curent. Mai pot să respir şi eu şi să meditez la situaţie. Nu e uşor să fii ucenic. Când voi creşte mare, voi lua înnapoi ce este al meu. Această moară va fi a mea, aşa cum şi-au dorit părinţii mei, atunci când mi-au dăruit-o. Până atunci ea e a sufletului şi a celor doi sfetnici libidinoşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu