Căpitan la 27 de ani

Rupe filtrul mincinos, plin de protecţii şi trage fumul vieţii direct în piept. Chiar şi cea mai fină ţigară îţi va surprinde plămânii cu adevărata ei tărie.

Cocoloşit am fost din fragedă pruncie, dar asta nu e o scuză, căci mai apoi eu am fost cel care a păstrat această atitudine în felul cum priveam viaţa. Odată ce devii conştient de tine, nu mai poţi da vina pe nimeni pentru felul tău de a fi. Eşti propriul tău căpitan, iar nava ta se va îndrepta doar acolo unde o vei conduce tu. Deriva e tot un fel de a conduce, doar că nu mai eşti tu cel care decizi pentru tine, ci curenţii. Însă tu eşti cel care a iniţiat-o şi cel care o menţine.

27 de ani am trait într-o barcă numită "Destin". Coboram pe firul vieţii, ba molatec, ba tumultuos, după cum era apa. Din când în când sărea câte un peşte în barcă şi mâncam. Dacă nu, mă străduiam eu un pic şi prindeam unul. Peisajul era mai mereu interesant şi mă plictiseam doar câteodată. Egoist în felul meu de a fi, interactionam puţin cu celelalte bărci. Mi s-a întâmplat totuşi să iubesc, să urăsc, să-mi fie frică, să fiu fericit şi mereu să uit şi să trec peste. Dar sălciile de pe mal plângeau, iar eu nu înţelegeam de ce.

Uite asa pot trece anii şi te trezeşti că părul ţi-e lung şi alb, iar la vârfuri e înverzit de lână broştească, de la atâta tras prin apă. Lemnul bărcii a putrezit şi l-a îmblănit muşchiul. Nu are rost să spun ce urmează să se întâmple, lăutarii din popor se descurcă destul de bine. Idea e că barca rămâne în mormânt (atenţie, nu dau nici o explicaţie asupra locului unde mergi tu), mândruţa e de sărutat, iar vinul de băut.

În sfârşit m-am trezit la realitate: nu e de ajuns să visezi, trebuie să acţionezi pentru a-ţi atinge ţelurile. Iar pentru a avea ţeluri probabil îţi trebuie doar puţin curaj.