Crâmpeie de noapte

Câteodată ne afundăm în mici găuri negre ale vieții cotidiene. Tocmai mi se întâmpla acum 20 de minute când stăteam întins sub plapumă pe întuneric încercând fără succes să adorm. Nu vă lăsați înșelați de context - noapte, liniște, singurătate - nu asta a construit ”gaura neagră„.

Eșecul încercării de a adormi și gândul că mâine ma voi trezi obosit îmi măcina ființa. Mi-am dat seama datorită experiențelor trecute că nu voi ajunge departe și că pe măsură ce voi încerca mai mult mă voi adânci tot mai mult în această stare de stres. Eram clar absorbit în această stare negativă. Nu ma puteam agăța de nimic bun care să mă ajute să scap din capcană. Orice lucru frumos pe care încercam să mi-l imaginez pentru a mă ajuta sa ies din acea stare se evapora în câteva clipe.

M-am ridicat am tras în pat laptopul de pe birou și l-am pornit. Am început să verific de ce aveam erorile acelea la placa video care îmi resetau din cand in cand calculatorul când îmi era lumea mai draga. Am dezinstalat si instalat din nou driverul video adaptorului. Între timp frunzăream serialele de pe vplay în cautarea a ceva care sa-mi trezească interesul. Totul neinteresant sau deja vizionat. Aproape mă convinsesem să mă mai uit încă o dată la Rome, dar am trecut mai departe. Poate voi găsi ceva mai bun, dacă nu mă întorc la Rome. Între timp eram in Control Panel verificand stare Windows Update-urilor - citisem azi undeva pe un forum că dacă le aduc la zi s-ar putea sa am succes in rezolvarea problemei cu placa video, dar eu făcusem update deja aseară când mi-a luat o jumătate de oră să le instalez (nu-mi place sa fac aceste update-uri) și am stat ca un prost sa astept ca sa se instaleze în miez de noapte. Vă e clar ca azi cand problemele cu reset-ul au reaparut, eram un pic dezamăgit. Surpriză însă - se pare ca ceva nu a mers bine si update-urile erau făcute doar parțial. Mai mult de atât, cele importante nu fuseseră completate. Le-am dat install din nou și au inceput cu 64%. Imi era clar acum ca nu fuseseră instalate complet aseara. M-a cuprins un fior de speranță. Dacă se instalau corect poate voi rezolva problema cu placa video. Mă scoate din sărite când calculatorul nu merge OK și trebuie să încep procesul de trouble shooting. Nu mi-a placut nicodată să instalez sau să configurez ceva pe calculator.

Cu această speranță formată, sufletul îmi era deja mai usor. Am continuat căutarea unui serial care m-ar fi putut captiva - în ultima perioadă mi-e tot mai greu să găsesc așa ceva.

Am dat pe ”The Librarian”. Hm... părea interesant posterul. Produs in 2008. Notă bună. Doar trei episoade de câte 90 deminute. Cam lungi, dar îl voi opri dacă mă ia somnul. Am început să mă uit.

Nu vă închipuiți că e nu știu ce film. Dar uitându-mă m-au cuprins niște senzații frumoase. De fapt greșesc. Acum îmi aduc aminte exact. prima senzație poțitivă m-a cuprins chiar înainte să încep să caut un serial fain. Am deschis vplay-ul și printre videoclipurile de pe prima pagină era Vank și Antonia cu .... ”Lasă...” - hm... nu știu exact cum îi spune melodiei și acum mi-e încărcat episodul și nu mă pot uita, dar poate vă prindeți voi. L-am deschis fiindcă îmi plăcea Vank și încet mi-a venit in minte acele nopți din liceu când erau zilele Dejului (tocmai începuseră să se țină de câțiva ani) iar eu și câțiva colegi din gașca mea eram - normal - în oras, la concert. Ce nopți fără griji, cu sufletul înnălțat de muzică (nu trebuia sa fie cine știe ce muzică - nu prea știam eu multe pe atunci) și tinerețe. Cu gândul la vreo fată pe care o simpatizam sau poate și mai ”rău” - în unii dintre ani - de care eram pe ascuns îndragostit. Abia prin facultate au ajuns să se materializeze aceste ”iubiri” și m-am oprit treptat din scris poezii și am coborât din acele tărâmuri feerice pentru a-mi lipi buzele de ale lor. Ciudat - parcă acea perioadă a fost chiar mai frumoasă decât cea de după. Deși acum dacă mă gândesc, am fost la vreo două ”zile ale Dejului” și cu prietena mea. Oricum - ca să nu deviez prea tare de la subiect - naivitatea acelei perioade mi-a umplut sufletul de bucurie. Eram deja agățat de gura gaurii mele negre imaginare și mă trăgeam afară.

O să continui, dar mai vreau să zăbovesc un pic asupra senzației aduse de acele vremuri. Ce mult mi-ar place să găsesc timpul penru a scrie mai mult despre asta. Sa iau toate răvașele acelea, pe care încă le mai păstrez pe undeva ascunse în dulapul meu de acasa, și să le dau context. Sa-mi amintesc seara în care le-am scris sau noaptea în care le-am trăit. Întradevăr ar fi niște cuvinte care ar merita scrise - cel putin pentru mine.

Și am început să mă uit la film. La un moment dat - minutul 13:30 - apare o sala veche cu un tavan superb, în stilul palatelor vizitate în ultimii ani prin concediile de vară prin țări străine (măcar cu atât să te alegi dupa un an de stat în fața calculatorului si scris linii de cod), iar senzația pe care mi-a adus-o în minte m-a scos cu totul din gaura neagră și mi-a demonstrat un lucru atât de simplu și adevărat, dar pe care nu întotdeauna îmi dau voie să îl atmit - viața e frumoasă. Senzația e cea a trecutului, al vremurilor de la 1800, de care eram si sunt și acum într-o oarecare măsură fascinat. Mai demult îmi doream foarte tare să am undeva o cabană fără electricitate în care la lumina lumânărilor din ceară naturală sau din seu să aștern cuvinte pe foi galbene cu o pană de gâscă.

E târziu acum - 2:31, iar download-ul update-urilor de Windows a fost completat și s-au instalat deja 15 din 134 - merge foarte încet fiindca e primul update pe care îl fac de cand am instalat Windows-ul. Cer scuze pentru detaliile tehnice, dar aceasta e realitatea prin care trec și trecem toți. Nu putem să ne gandim prea mult la cum am scrie cu acea pană de gâscă făra a fi întrerupți de zgomotul ce însoțește apariția vreunui pop-up cretin pe care îl închidem fără să fi citit despre ce e vorba.

Cam asta e ce vroiam să va transmit, iar dacă nu am fost întru totul coerent, imi cer scuze, dar sunt obosit și mă doare capul - nu voi reciti nimic din ce am scris ca să fac acele corecturi care ar da coerență. Ce ați citit pâna acum sunt pur și simplu gândurile mele întortocheate în miez de noapte.

O să las calculatorul pornit ca să se termine instalarea și poate am noroc sa scap de problemele plăcii video, dar ai întâi o sa repornesc măcar un pic episodul, ca să mai vad măcar un pic acea sală veche și acel tavan atît de nepractic încât aș putea să spun că e artă.

Ce bine e când avem puterea să găsim singuri lucrurile care fac viața frumoasă pentru noi și sprijinindu-ne pe ele să ne ridicăm ființa, să ne lăsăm pătrunși de entuziasm, fie el și copilăresc și astel să putem afirma pentru noi înșine: viața e frumoasă ... chiar și doar pentru aceste momente frumoase pe care le putem trăi.

Te folosesc ca sa tin minte

Am găsit un ”feature” nou al Skype-ului! Eu si asociatul meu îl folosim destul de frecvent.

Se întampla ca de multe ori să avem fiecare mici idei sau rezultate parțiale pe care ne dădeam seama că le vom continua tot individual, fară a folosi din timpul celuilalt care se ocupa de alte probleme. Aceste mini-idei se pot transforma în niște mici plusuri pentru ziua de maine dacă mai există mâine ca să fie puse în practică. Însa problema lor este că dacă nu sunt puse în practică imediat, vor fi uitate - mai mult ca sigur - îngropate sub maldărul de idei mai importante sau mai urgente. Într-un astfel de moment, având in fața fereastra mea de Skype, asociatul meu a scris ideea si mi-a trimis-o, iar apoi dându-si seama că ar fi putut să mă întrerupă de la ce făceam în acel moment, a scuipat repede si linia: ”te folosesc ca sa tin minte” - ca sa stiu ca nu e cazul sa ma opresc asupra acestei idei si e doar pentru el, chiar daca nu strica sa o vad si eu.

Mi s-a părut foarte amuzantă situația și de atunci am folosit si eu de mai multe ori acest mecanism de ”reminder” de idei.

Astfel ma gandeam sa ma apuc de scris mai des pe blog, mai ales atunci cand citesc carti de dezvoltare personala sau care imi dau de gandit, pentru a nu uita mici idei care se pot dovedi mari pe viitor. Iar voi să știti - vă folosesc doar pentru a ține minte - nu e nevoie să va opriti asupra ideilor mele, insa nici nu ma supar daca o veti face mai ales dacă vă face plăcere. Și cu atat mai putin mă voi supăra dacă veti comenta pe marginea lor - si vom putea avea o discuție constructivă pe marginea lor.

Soldatul, Ep3 - Noaptea e neagră

Se făcuse noapte, iar zgomotele pădurii erau amplificate de nesiguranța întunericului. Încă mai ploa, dar tot mai rar... poate doar tufele ude erau scuturate de vântul rece de toamnă. Frunzele nu mai foșneau ci păreau mai degrabă să se târască cleios asemenea unor șerpi umezi. Sub stânca plină de iederă se instalase un intuneric ca de smoală.

O convulsie puternică îi scutură trupul și o greață puternică îl făcu să vomeze și să se înnece în același timp. Instinctual încercă să se ajute cu mâinile dar îi erau prea grele. Se zbătu după aer horcăind înfundat și reuși să tușească eliberânduși astfel căile respiratorii. Era conștient că respiră - de fapt respirația era singurul lucru pe care îl auzea clar si îl înțelegea - însă ceva nu părea să fie normal. Apăsarea dureroasă a țestei și frigul înfipt atât de adânc încât nu putea fi sigur dacă e frig sau o durere vagă, nu păreau să fie ceva normal. Își amintea sau își imagina că altfel ar fi trebuit să arate normalul. Cum ar trebui să fie normalul? Își concentră gândurile pentru a înțelege ce era normal însă nu reuși să construiască nicio idee. Începu să se îngrijoreze. Ceva nu era bine. Ce se întâmplă? Nu vedea nimic. Totul era negru, cu vagi semne pe alocuri. Unde este? Dar și mai important - ce este?

Nu îi era clar când începuse să audă din nou, dar treptat, printre arătările visului greu, se strecurau și sunete din realitate. Curând începu să simtă mai clar durerea, apoi frigul, iar mintea încerca să facă legături între crâmpeiele de realitate și de vis. Se simți îngropat sub ceva umed și pentru prima dată reuși să-și miște mâna. O aduse cu greu pe piept încercând să iasă de unde era

Poeziile - de ce le-aș scrie?

Da, știu!... puține june ar mai tresări azi în fața unei poezii scrise doar pentru ele. Și poate e mai bine asa! În vremurile acelea, când romantismul era la modă, iar versurile erau întruchiparea lui cea mai de preț, orice fată se lăsa înduioșată de versurile unui tânăr care o curta. Însă, cât de adevărate erau oare acele sentimente, așternute pe hârtie cu acel minunat instrument de scris - visul oricărui contemporan îndragostit de trecut - pana și călimara? Și cât de profundă era oare înțelegerea lor de către tânăra care le citea, când totul era o modă, o obijnuință, ceva la care se aștepta?...

Deci am să-mi curm nevoia de a-ți spune astfel te iubesc, și mă voi alina cu gândul că nici atunci, niște cuvinte n-ar fi însemnat prea mult. Voi lăsa sufletul să se lovească ciudat de pereții trupului asemeni unei mingi întrun butoi gol ce a picat dintro trăsură.

Ce repede m-am reobișnuit cu prezența ta și ce gol mă simt acum doar după câteva ore de când nu mai suntem împreună. 

Din manualul unui înger

Aprinde soarele pe cer si trage perdeaua.
Ridică-mi trupul gol de sub pături morbide
Și așează-l pe iarbă, cu fața spre soare.
Îmbracă-l cu haine albe de in,
Sărută-i fața și umezește-i picioarele în rouă.

Zâmbește-i, zâmbește-i mereu,
Până devii tu soarele lui,
Iar când te-ai asigurat că i-ai captat toată atenția,
Strecoară-i zâmbetul în sufletul.

De vei găsi ușile și ferestrele închise,
Unse cu smoală ce s-a întărit deja,
Fii fără milă! Sparge-le țăndări!
Fii fără frică! Pătrunde înăuntru și trage-l afară.
Așează sufletul pe iarbă, lângă trup,
Și lasă-l să se târască singur înăuntru după ce se va fi încălzit.

Nu uita să zâmbești mereu.
Nu uita că acum tu ești soarele amândurora.
Îmbrățișeazăi pe amândoi - trup și suflet,
Sărută-i dacă vrei,
Ascultă-le poezia.
Bucură-te de zâmbetul cu care îți răspund.
Nu încerca să ascunzi faptul că îi iubești.

Ridică-i în picioare - desculți în iarba crudă.
Așează-le mâna streașină la ochi,
Și arată-le o altă persoană care zâmbește.
Împinge-i de la spate într-acolo,
Iar când vei vedea că nu te mai bagă în seamă,
Depărtează-te și privește: cea mai frumoasă trăire umană.    

Soldatul, Ep 2 - Ea

Nu simțise niciodată până acum durerea. Acum știa însă că toate lacrimile ce le vărsase în trecut fuseseră un moft inventat de gândirea ei de copilă. Protecția oferită de părinți i se păruse un drept natural, poate prea sufocant uneori, dar niciodata ceva care merita apreciat.

Plânsese atât de mult în ultimele trei săptămâni, încât nu mai găsea nicio alinare în plâns. Sentimentele și trăirile care îi alimentau lacrimile se pierduseră. Nu își dădea nici ea seama, unde. Obișnuința măcinase extraordinarul, iar ființa ei tânără, pusă în fața inevitabilului, începea să se adapteze. Încetul cu încetul se transforma după regulile noii situații.

Parcurseseră o distanță atât de mare din satul ei natal încît nu mai cunoștea deloc împrejurimile. Suferea de foame și frig de când fusese capturată, iar fata suplă ce fusese înainte începea să se transforme întro arătare slabă cu trupul plin de vânătăi și răni. Pentru a reduce numărul bătăilor care îi erau administrate învățase să-și deschidă picioarele și să accepte violurile repetate la care era supusă atunci când armata nu se afla în mișcare. Primise uneori chiar și bucăți de pâine de la unii soldați cărora li se făcuseră milă de ea. Însă situația se agrava pe zi ce trece. Își dădea seama că lipsa hranei, umezeala și podeaua rece pe care era forțată să doarmă, vor duce într-un final la un deznodămând inevitabil. Se va îmbolnăvi sau va deveni pur și simplu prea slăbită pentru a mai fi folositoare, iar atunci va fi abandonată în urma armatei, ca și celelalte fete care ajunseseră în acea situație. Singură și fără ajutor urma să moară ca un animal ca apoi să ajungă ea însăși hrană pentru animale. Nu putea lăsa să i se întâmple asta. Nu putea să aștepte până va fi prea slăbită ca să mai poată face ceva.

Veni o dimineața în care se trezi cu mintea atât de limpede încât parcă își părăsise trupul și se ridicase deasupra cuștii de fier în care ea și celelalte fete erau transportate. Armata inamică ce o capturase, mărșăluise toată noaptea probabil pentru a ajunge întro poziție mai bună de unde să atace din nou. Nu mai putea dura mult și vor așeza tabăra. Apoi știa ce va urma. Fetele între care era înghesuită știau și ele. Privirile lor goale și deznădăjduite, capetele plecate, emanau o înțelegere mută.

Soldatul acela care îi adusese mancare era printre primii care așteptau la rând după o femeie. Când veni rândul lui, o alese. O prinse de mână și o trase după el fără brutalitate. Înțelese că nu o va bate și ceva îi spunea că și-ar dori chiar să o protejeze. Când ajunseră la corturile amenajate pentru astfel de întâlniri, în care se auzeau deja zgomotele specifice, el le ocoli prudent și intrară în pădurea la poalele căruia fusese așezată tabăra. Se vedea că știe locul în care fuseseră așezate santinelele căci făcuse niște ocoluri abile pentru a ieși în spatele liniei de supraveghere.

Erau singuri în pădurea tăcută. Nu își spuseseră nimic încă. El se opri, căută din priviri un loc și o trase înspre marginea unei stânci năpădite de iederă. Ajunseră acolo și se opriră în covorul de frunze roșii de sub copaci. Continua să nu îi spună nimic. O privi in față și îi atinse umerii și mâinile. Simți în atingerile și privirea lui dorința de a-i fi împărtășite trăirile, de a i se răspunde în același fel. Desigur nu riscase atât ca să o aducă aici pentru încă un viol. Nici măcar nu-si înlăturase arma de la brâu, iar ea ar fi putut să o apuce. Încercă să îi spună, să îl facă să înțeleagă situația ei, dar el îi puse două degete pe buze și o privi sugestiv. Ce dorea de fapt?

O cuprinse de mijloc și o trase mai aproape de el. Îi atinse abdomenul și sânii. Îi scoase cămașa din pantaloni și își strecură mâinile aspre, atingându-i pielea. Îi ridică cămașa largă și i-o dădu jos asemeni unei bluze. Bustul ei alb, tineresc, cu părul roșu revărsat peste umeri rămăsese descoperit asemeni unei statui antice. O privi pentru o clipă cu un zâmbet aproape cald. Se aplecă și îi sărută gâtul și pieptul, strângându-i mijlocul subțire în mâinile sale. Se retrase puțin și își dădu jos haina întinzând-o peste frunze. Își desfăcu cureua cu arma și o așeză, dar nu destul de departe. O cuprinse în brațe și o așeză pe haină, cu părul răsfirat peste frunze.

Îi trecuse prin cap să-i ceară să o salveze. Îi trecuse prin cap să-l împuște cu propria-i armă. Însă inexplicabil se lăsase pătrunsă de sentimente nepotrivite acestor împrejurări. Îl sărută, îi dezgoli pieptul, îl îmbrățisă, uitând unde se află, ce face, fără să-i pese de ce va urma. Îl lăsă să intre în ea și gemu de plăcere strângându-i mijlocul cu pulpele-i goale. Își încleștă convulsiv degetele, frâmântând frunzele uscate. Atingerea rece a pietrelor de dedesubt îi străbătu trupul încălzit. Își încleștă degetele pe una din pietre. În mintea ei se petrecu o schimbare. La fel ca și dimineată, percepția se ridică deasupra ființei trupești și privi dintre ramurile copacilor cuplul gol încleștat în spasmele bucuriei de a se dărui. Pe deasupra crengilor vântul rece aduse nori mohorâți de ploaie. Ridică piatra și îl lovi în ceafă cu putere. Trupul lui căzu greu, strivinduii sânii și pieptul, dar ea nu se opri și îl mai lovi de câteva ori.

Se mai auzea doar suflul ei greu. Nu se putea misca. Secată de putere rămăsese țintuită de greutatea lui. De pe pielea umedă a trupurilor goale se ridica abur. Simțea sângele cald șiroindu-i pe tâmple, pe ochi, pe buzele-i uscate. Gustul lui de fier îi umpluse gura. În pântec mai simțea încă plăcerea ultimului orgasm și sămânța lui caldă. Rămase așa minute întregi fără să poată face nimic, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Gândurile îi fugiseră aiurea. Vântul se întețise și la scurt timp începu să plouă încet și trist.

Realiză unde era, ceea ce făcuse și de ce încă nu o bătea nimeni. Nu folosise arma. Tabăra nu știa încă de lipsa lor. Încercă să se zmulgă de sub greutatea trupului mort și după câteva încercări, reuși. Privi spatele gol pe care săreau picurii de ploaie. Nu îndrăzni să-i privească fața. Își simți dintro dată trupul gol, ud și înghețat de vântul rece. Își îmbrăcă hainele așa ude. Peste ele îmbrăcă și cămașa lui. Trase de haina grea, până o scoase de sub cadavru și o îmbrăcă așa pătată de sânge. Încă îi mai era frig. Scoase tot ce găsi în buzunarele pantalonilor lui și îndesă în buzunarele hainei. Găsi și un colț de pâine proaspătă. Probabil îl adusese ca să i-l dea ei. Văzu pistolul și cureaua și se aplecă repede după ele. Privi înspăimântată în jur, apoi la cadavru. Cu picioarele, adună frunzele și le îngrămădi peste trup. Nu îl ascundeau perfect, dar nu se vedea la prima vedere. Privi din nou înspre tabără și apoi o luă la fugă în direcția opusă.

Haina grea și largă o incomoda în mișcări. Își aduse aminte de el, de bucuria ce o simțise când făcuseră dragoste, de orgasmul puternic și atingerea pietrei. Se opri străpunsă de regret și privi înapoi. Movilița de frunze se mai vedea puțin printre trunchiurile copacilor. Poate că într-o altă lume s-ar fi îndrăgostit de acel bărbat. Își strânse mai bine haina in jurul trupului și se depărtă în grabă. Trecuseră pe lângă un orășel în ziua precedentă și i se părea cel mai potrivit loc înspre care să se îndrepte. Spera să mai găsească oameni de-ai ei acolo. Ploua în continuare și se lăsa seara.

Soldatul, Ep1 - Mai pot?

Era octombrie - târziu și umed; un octombrie istovit, cu frunze murdare împinse de vant pe trotuarele sparte de explozii. Orașul era tăcut si rece,  iar printre clădirile cu etaj trecea un suier macabru de seara. La pervazul de la primul etaj, intr-un pulover kaki cu gulerul ridicat peste barba nerasă, stătea un bărbat tânăr. Avea privirea fixa, pierdută undeva printre gândurile-i infricoșate. Îsi simțea genunchii si pulpele rănite de apăsarea rece a caloriferului vechi peste care se aplecase, iar bocancii umezi, in care tocmai isi vârâse picioarele când iesise de sub pături, erau reci si ei. Nu-și legase șireturile și stătea acolo fără niciun plan. Foamea devenise o obijnuință și pentru că nu mai știa unde să caute mâncare parcă nu îl mai chinuia atât de mult. O dorință aprigă de a aprinde o țigară ii chinuia pieptul. Își imagină cum trage fumul cald, cum îl ține în plămâni pentru o clipă, iar apoi îl eliberează încet și continu simulând o liniște calmă, autosuficientă. Privi caloriferul scorojit si mâna lui ce era încleștată pe unul dintre elemenți. Lângă ea era un pachet mototolit de țigări - pachetul pe care avusese norocul sa-l găsească în haina soldatului mort dintre dărâmăturile pieței murdare prin care trecuse acum două zile. Fumase mult, desi știa că ar fi trebuit sa-și raționalizeze mica comoară, iar acum nu mai avea decât două țigări. Îi venea sa le fumeze pe amândouă si apoi să se așeze cu spatele la calorifer și să aștepte ca noaptea  rece să-i ia viața. Își dorea să se bucure în sfârșit de pace, de liniste... fără să mai fie nevoie să mai plângă vreodată.

Degetele mâinii i se albiseră de la strânsoare, iar creierul îi era cu atât mai înțepenit. Nu mai era nicio soluție! Fără să mai gândească, luă pachetul și bricheta așezată pe el, scoase una dintre țigări și o agăță între buze. O aprinse repede și inspiră cu nesaț. Senzația era aproape ca în închipuire doar că avea gâtul iritat de la frig și fumul i se părea înnecăcios. Mai mult, avea trupul rece și murdar și o durere în loc de stomac.

Privi caloriferul fără să-i mai simtă răceala. Își plimbă degetele peste pervazul prăfuit. Un strat mai vechi de vopsea portocalie se ivea pe muchiile uzate. Îi păru dintr-o altă lume, o lume caldă și bună. O privi îndelung atingând scândura veche. O coajă de vopsea i se lipi pe deget. O privi. Oare a mai fost cineva vreodată conștient de existența acestui neînsemnat ciob? Va mai exista el vreodată în mintea cuiva? Privirea îi rămase fixă fără a urmări ceva anume. Gândurile i se amestecară fără vreo țintă și șterseră iluzia oricărei decizii.

Își terminase țigara și o stinsese pe pervaz, lăsând-o acolo. După o scurtă ezitare se întoarse la pat, își scoase bocancii și intră sub pături. Le strânse cât mai bine în jurul său și așeză paltonul greu, milităresc, peste ele. Era ud  încă, dar după ce se va încălzi îi va ține de cald. Își trase păturile peste cap și fața începu să i se încălzească de la propria-i respirație. Nu mai vroia să gândească. Știa că dioxidul de carbon îl va ajuta să adoarmă în curînd. Ignoră foamea, mirosul respingător al păturilor, frigul și greutatea apăsătoare a acestei situații. Usturimea din gât parcă se mai domolise. Se lăsă pradă sfârșelii și adormi.